UN
AMBASADOR AL SUFLETULUI ROMÂNESC
ŞI PATRIA LUI TAINICĂ
PRO MEMORIA: ARTUR SILVESTRI. AŞA CUM
L-AM CUNOSCUT, VOL. I, Colecţie iniţiată şi
îngrijită de Mariana Brăescu Silvestri, 25 de mărturii într-un
documentar alcătuit de sociolog Teodora Mîndru, Editura Carpathia, 2010
„Pentru
mine, scrisul este viaţa”
-Artur Silvestri-
I.
În ce fel o personalitate
covârşitoare şi carismatică te poate fascina şi dincolo de
moarte? Iată o întrebare care invită la meditaţie.
Prin aura de inefabil
înconjurându-i blând, tâmplele, prin exemplaritatea vieţii. Prin
avuţia dăruită pe care a trudit toată viaţa s-o
tezaurizeze pentru urmaşii lui, pentru urmaşii altora, pentru
întreaga naţiune şi, prin extensie, pentru întreaga lume. Prin
universalitatea gândirii şi operei sale.
Iată prin ce.
Rămâne să te
întrebi: care a fost preţul acestei uriaşe averi spirituale?
Preţul e unul: jertfa
de sine. Miile de ore de trudă, de nesomn, de dăruire
totală. E ceea ce trebuie să
facă scriitorul, cărturarul, omul de cultură – fără a
drămui, fără a se odihni, fără zgârcenie. Cu
generozitate christică. Împărţirea, dăruirea de sine, spre
săturarea mulţimilor. Un strop de licoare şi un coltuc de pâine.
Tuturor, fiecăruia în parte.
Despre cărturarul
Artur Silvestri care a polarizat în jurul său atâtea spirite luminate, cu
o putere de atracţie irezistibilă, astăzi nu se poate vorbi la
timpul nedrept al uitării. Nici familia, care-i cultivă cu pietate
amintirea, reeditându-i opera, întreţinându-i flacăra aprinsă
din rugul înalt al iubirii, nici cei pe care el i-a socotit părţi
însemnate din România Tainică nu pot trece cu nebăgare de seamă
pe deasupra acestui puternic nume. Parcă numele lui ar fi înscris (şi
chiar este!) în granit, în azur, în ether, în magma stelară, între
amfiladele cărţilor.
Şi ce-i mai important
pentru un autor decât a dăinui în amintire? Dar cărturarul român
Artur Silvestri a rămas în conştiinţe şi inimi, nu doar ca
un autor ascuns, pitit după opera sa, ci ca OMUL MARE, MODELUL, EFIGIA,
FLAMURA, fluturând în toate punctele cardinale. Braţele (citiţi:
aripile!) lui au adunat mănunchi, nume notorii ale culturii şi
spiritualităţii româneşti, de aici şi de departe.
Sub paradigma
frăţietăţii (nu a frăţiei oculte) ci a spiritului
liber fratern) – sub paradigma prieteniei – chiar şi sub cea a durerii
comune – oamenii s-au unit indestructibil. Unii – puţini – nu au
manifestat suficientă încredere. Alţii au murmurat. Alţii s-au
pierdut pe parcurs. Firesc. Dar cei care au mers mai departe, alături de
el, chiar şi după plecarea lui, sunt cei care, cu adevărat
şi-au însuşit conceptul lăsat de mentorul Artur Silvestri: acela
de Românie
Tainică, de Noua Georgrafie literară, semn al
identităţii de neam şi de limbă, al identităţii
spirituale şi morale, neîngrădite de graniţe.
Fie că se numesc: Ion
Marin Almăjan, Nicolae Georgescu, Theodor Codreanu, Preot Theodor Damian,
Adrian Dinu Rachieru, Vasile Parizescu, Melania Cuc, Viorel Roman, Doina Maria
Păcurariu, Dimitrie Grama, Virgiliu Radulian, Lucian Hetco, Al. Florin
Ţene, Dan Brudaşcu, Vasile Andru, Elvira Irşai, Monica Atanasiu,
Mariana Gurza, Teofil Răchiţeanu, Elena Buică, Cristina Bunea,
Maria Cristea Vieru, Elisabeta Iosif, Rodica Lăzărescu, ori
părinţii lui, ei dau mărturie azi, prin viu grai ori prin scris
despre Lumina pe care au întâlnit-o într-un moment al existenţei lor
şi le-a arătat drumul. Şi nu au fost doar literaţi, ci
şi înalţi ierarhi, monahi, doctori, dascăli, artişti.
--
„Aşa cum l-am cunoscut” – spun cei care, cu adevărat s-au
bucurat de prezenţa maestrului, fie şi pentru câteva ceasuri, ori au
întreţinut cu el, o lungă corespondenţă nocturnă pe
cale virtuală ori a telecomunicaţiilor.
Dar poate spune cineva
că a cunoscut vreun om astfel încât să-i ştie, să-i
anticipeze, să-i ghicească şi să-i împlinească
gândurile, intenţiile, cuvintele, lucrarea, idealurile?
„Nouă meşteri
mari/ calfe şi zidari/ cu Manole zece/ care mi-i întrece” – sună
cuvintele baladei Mănăstirii Argeşului. Nu 9, nu 99, nu 999, ci
mii de oameni, adunaţi virtual sub acelaşi acoperiş generos care
se numeşte sufletul lui Gabriel Artur Silvestri, care se numeşte
Asociaţia Română pentru Patrimoniu, care se numeşte Romînia
Tainică. Această Românie nu mai e deloc tainică, ea-şi
declină prerogativele pe harta lumii. Şi aceste prerogative fac parte
din cultura română.
Un om care nu făcea
risipă de cuvinte, în ciuda copleşitoarei opere antume. Fiecare
cuvânt era aşezat chezăşie, la loc potrivit, aşa cum se
îmbucă perfect cărămizile întru construcţia unui edificiu.
Un om cât o biserică.
Un spirit cât o
ţară.
Un suflet cât un Neam, cât
o Istorie.
O minte care
depăşea graniţele umanului.
Un acoperiş pentru
rugă.
Statura lui se
înalţă mai zvealtă ca niciodată. Şi parcă ne
îmbie să privim de la înălţimea sa zările şi ceea ce-a
reuşit în, vai! scurta – dar rodnica viaţă.
În virtutea acestor
dimensiuni spirituale, totul se vede clar: un român îşi
regăseşte identitatea istorică, morală, socială
şi spirituală. Îşi declină afinităţile.
Caută similitudini. Se regăseşte. Se construieşte şi
se reclădeşte pe sine. Dobândeşte o apartenenţă.
Fiecare om poartă dimensiunea
propriului său destin. Suma acestor identităţi, doar Dumnezeu o
deţine. În Atotştiinţa şi Atotputernicia Lui. El are Singur
măsura. El este Viţa iar noi mlădiţele care o împodobesc,
înfloresc şi dau roadă.
„Aşa cum l-am cunoscut”. Un Remember alcătuit
şi îngrijit de Mariana Brăescu Silvestri care i-a stat alături
două decenii şi jumătate.
Din suma mărturiilor
celor care l-au preţuit şi au dat dovada acestei preţuiri
necondiţionate s-au extras mici crâmpeie. Mărturii emoţionante,
fărâme de viaţă, clipe unice care au rămas întipărite
pe scoarţa sufletească.
S-au scris atâtea sintagme
valoroase despre cărturarul Artur Silvestri încât ar trebui inventat un
nou alfabet care să acopere cât de cât realitatea.
Se pare că acum este
descoperit în toată plenitudinea talentului său de excepţie
şi, cu fiecare nouă citire (recitire) apar alte sensuri care se
revelează sub ochii noştri uimiţi şi recunoscători pentru
privilegiul de a-l fi cunoscut, fie şi pe cale internetistică.
„Artur Silvestri – Aşa
cum l-am cunoscut” – vol. I, 25 de mărturii într-un documentar alcătuit de sociolog
Teodora Mîndru – este un exerciţiu de zbor
spre adâncimile şi – în acelaşi timp – înălţimile
fiinţei.
Sub titlul „Faţetele unui portret” Mariana Brăescu
Silvestri mărturiseşte cum şi-a unit destinul cu acest mare om
român.
Apoi, mărturie peste
mărturie – îi întregesc portretul, personalitatea de excepţie a
acestuia. Un mozaic policrom de cuvinte, lacrimi, simţăminte,
amintiri, evocări, portrete, imagini, care şi-au câştigat
dreptul de a nu fi şterse din memoria noastră.
Cartea unei vieţi sau
viaţa unei cărţi?
Artur Silvestri a devenit
în conştiinţa contemporanilor atemporal. El nu mai locuieşte
segmentul de timp ce i-a fost hărăzit, ci l-a devansat, turnându-l
astfel în retorte unice, într-un timp continuu.
Un catalizator de energii
pozitive. Un ambasador al sufletului românesc.
Miroase pământul a
mir la Mănăstirea Pasărea, în jurul lăcaşului de veci,
acolo unde odihneşte Maestrul, stropit cu sudoare şi lacrimă
scumpă. Un pumn de ţărână cântătoare am adunat şi
eu când am poposit la mormântul său. Îl păstrez la
icoana-candelă de sub portretul lui şi din când în când îl prefir
printre degete. Am senzaţia că doar aşa îi simt sufletul
vibrând. Apoi mă aştern pe depănat amintiri care nu se lasă
deloc aşteptate.
Ce-a însemnat acest Om
pentru mine?
O răscruce. O
cotitură benefică. O mir-ungere. O binecuvântare.
Şi ce înseamnă
azi, la doi ani de la trecerea sa la cele veşnice?
O lumină
continuă care nu oboseşte să ardă şi nu se
consumă. Aidoma Rugului de pe Muntele Sinai.
Privesc portretul din
perete, mă uit la icoana-candelă cum îşi
desfăşoară lumina în sus, în azurul care mă atinge cu boabe
de rouă pe pleoape. Cuvintele îmi cad în ţărână, acolo unde
lujerii – proaspeţi încă – îşi înalţă
căpşoarele somnoroase.
Răsfoi din nou
amintirile adunate între coperţi.
Cărţile dedicate
memoriei lui, „Acasă în Paradis” şi „Documentarul Artur Silvestri” –
pe care le-am editat în aceşti ani,
îmi stau alături, mă sprijină, una de-a dreapta, cealaltă
de-a stânga. În ele mi-am aşternut sufletul. Ele vor depune, în locul meu
– mărturie veşnică.
E bine să
cinsteşti un om după dispariţie, dar e mai bine să-l
onorezi şi să-l preţuieşti în timpul vieţii sale. În
cazul acesta, omagiul, reverenţa, preţuirea, au venit de la prima
scrisoare primită şi nu s-au stins niciodată.
Dimpotrivă. O conexiune scurtă
şi trainică. Şi chiar dacă vor trece anii, amintirea lui va
stărui în inima mea, intactă. Poate mai vie pentru că, e în
firea omului să nu-şi dea seama de ceva, decât după ce pierde
acel ceva. Şi eu nu vreau să
se piardă nici o cirtă din acel ceva drag, profund şi dureros de
aproape. Încă.
Unii dintre semnatarii
mărturiilor au fost legaţi cu Artur Silvestri prin idei şi vise
comune, aşa cum a fost scriitorul Ion Marin Almăjan, director al
Editurii Facla Timişoara şi jurnalist de prestigiu, scriitor istoric
de marcă. El afirmă că perioada 1965-1972 a fost una de mare
efervescenţă publicistică şi editorială şi
că a trăit ca într-un vis frumos.
E limpede pentru toţi
faptul că Artur Silvestri ştia să cultive prietenia
literară şi chiar avea vocaţia ei, adresându-se în mod reverenţios şi
poate protocolar, respectând ierarhiile şi funcţiile dar
preţuind şi persoana, cinstindu-i pe oamenii de cultură aşa
cum meritau. El ştia să
preţuiască aşa cum se cuvine, „caracterul, ţinuta nobilă şi gestul cuminte şi
cuviincios” – aşa cum îi scria lui Ion Marin Almăjan. Dovadă
au rămas epistolele sale pe care acum, posesorii lor le
păstrează cu sfinţenie ca pe documente incontestabile ale
Istoriei literaturii române. Una din aceste scrisori, adresată lui Ion
Marin Almăjan relevă stilul elevat şi respectuos pe care Artur
Silvestri îl cultiva în epistolele sale:
„Există, poate, în
fiecare dintre noi, o clipă de clătinare sau un moment indefinit când
uitarea cea rea ne absoarbe, dar ceea ce ni s-a poruncit şi Binele ce îl
putem face, şi ştim să îl facem căci l-am făcut,
biruie în cele din urmă. Iată de ce, fără a mi se
întări în vreun fel, şi fără a mi se spune cuvinte ce sunt
de la sine înţelese, ştiu că, în zilele vieţii noastre,
Domnia Voastră sunteţi şi veţi rămâne acolo unde
vă este locul, între cei ce bine-merită şi vor binemerita de la
cei ce au fost – şi nu i-am uitat – şi de la cei ce vor fi, şi
despre a căror soartă ne îngrijim şi noi, după puteri, ca
să existe şi să vorbească în cuvinte ce nouă, acum,
ne-au fost aproape şi ne-au definit. Şi în ceea ce mă
priveşte, aş adăuga ceea ce poate că ştiţi, sau
poate că aţi bănuit: şi anume că pe cerul meu
sufletesc, prezenţa Domniei Voastre rămâne cu fixitatea ce o au
constelaţiile (...).”
De bună seamă că,
aceste din urmă cuvinte aveau
să însemne pentru destinatarul scrisorii – aurul sufletesc de care
noi toţi, avem nevoie şi pe care Artur Silvestri îl răspândea cu
generozitate în mijlocul celor pe care îi preţuia.
Citind aceste epistole
vechi nu putem să nu remarcăm larga deschidere către oameni a
lui Artur Silvestri, modul cum ştia să şi-i apropie, respectând
proporţiile, mergând direct la suflet, cu un mod de adresabilitate direct,
cald şi afectuos în acelaşi timp, dar ferm în convingeri şi cu o
înaltă demnitate a Cuvântului, de fiecare dată. Tonul prevenitor,
uneori părintesc, alteori aproape duhovnicesc, niciodată superfluu,
cuvintele care păreau puse acolo anume ca să lumineze, atenţia
cu care era aşternut pe hârtie fiecare cuvânt, sfaturile,
învăţăturile – nu didacticeşti – ci fireşti şi oneste,
au făcut din Artur Silvestri – pentru cei mai mulţi colaboratori – un
Maestru spiritual, pentru a nu mai pune la socoteală imensa cultură
care făcea din el un cărturar desăvârşit, un spirit
enciclopedic. De aici admiraţia neţărmurită şi preţuirea
de care s-a bucurat în timpul vieţii, dar mai ales, după ce i-a fost
cunoscută întreaga operă. Din toate acestea, rezultă faptul
că pe om – CUVÂNTUL ÎL DEFINEŞTE, ÎL SPRIJINĂ, ÎL
ÎNALŢĂ, ÎL DESĂVÂRŞEŞTE.
Însuşi faptul că
Artur Silvestri adeseori strecura în scrierile şi în epistolele sale,
frânturi de gândirea filozofică a
lumii ca şi din propria sa gândire şi interpretare a problemelor
fundamentale ale lumii, spiritul
pacifist, îngăduitor, fac din el un mare panseist român cu putere de
pătrundere în spiritul marilor
creatori din a căror lumină s-a nutrit şi din al căror
izvor limpede şi-a potolit setea. Desigur că a trăit şi el,
aidoma tuturor, momente de cumpănă în istoria contemporană, la
care nu putea rămâne indiferent, dar a ales calea rezistenţei şi
a luptei prin cultură, triumful spiritului asupra trecătoarelor
amăgiri cotidiene. Nu a râvnit la glorii deşarte, nu s-a înghesuit la
titluri de nobleţe şi nu a folosit laurii succesului pentru propria
lui vanitate. Dimpotrivă, a căutat ca succesul său să
devină gloria neamului său, gloria tuturor celor care trudesc pentru
propăşirea culturii sub toate aspectele sale.
Ar fi putut
să-şi hrănească propriul interes şi propria
ambiţie, săvârşind acte numai pentru sine. Dar a ales să
facă bine tuturor prin munca lui copleşitoare. Şi nu a
precupeţit nimic pentru acest deziderat. Temelia edificiului său
spiritual e stropită cu mărgăritare din ochii săi calzi,
buni, frumoşi, expresivi, luminoşi, blânzi, de o duioşie
fără de margini.
Eu aşa l-am
văzut cu ochii minţii, aşa mi-l închipui şi aşa o
să-mi rămână întipărit în memoria afectivă. Şi
mai pot adăuga, că mie mi-a dat un sens existenţei, m-a întregit
şi m-a îmbogăţit în aceeaşi măsură. În circa trei
ani, am învăţat enorm, m-am perfecţionat, m-am adâncit în
cunoaşterea actualităţii literare şi culturale şi m-am
făcut cunoscută la rândul meu, în ţară şi în lume prin
intermediul revistelor electronice adunate sub genericul INTERMUNDUS Media,
fapt pentru care îi sunt profund recunoscătoare lui Artur Silvestri care
mi-a descoperit într-un timp scurt, această fascinantă lume.
Această emulaţie spirituală nu s-a stins, aşa cum
preconizau unii sceptici după dispariţia mentorului, ci treptat,
după câtva timp de durere şi uimire, s-a revigorat şi s-a
diversificat în felurite nuanţe, ajungând, nu numai un brand, dar şi
o constelaţie strălucită şi strălucitoare, pe
firmamentul culturii şi civilizaţiei româneşti şi
universale. Cine nu recunoaşte acest lucru nu merită atenţia
urmaşilor.
Iată ce spune într-o
scrisoare destinată aceluiaşi Ion Marin Almăjan despre Modelul Omului Mare, sintagmă pe care a
folosit-o adeseori şi care s-a înveşnicit într-o carte
admirabilă, care poartă acest titlu:
„Viaţa noastră
nu a fost făcută ca să ne plângem şi ca să ne gândim,
precum cei ce aduc prigoana, răul şi destrămarea, la toate cele
trecătoare, ea ni s-a dat ca să ne străduim să devenim, în
felul nostru, model şi exemplu, iar numele bun şi fapta bună,
oricât ar fi, în proporţie, de măruntă şi oricât de
indefinită, sunt cele ce ne vor salva de la uitare şi de la Moartea
Definitivă. Noi am aflat – câteodată fără să avem
nevoie de cuvinte, căci poate doar ni s-a şoptit sau există în
tiparul ce ne-a făcut posibili – că, dincolo de lumile amestecate ce
ne înconjoară, există şi stăruieşte o Românie
Tainică, de unde am ieşit la o vreme şi unde ne vom întoarce
şi noi, la o vreme, adormind până când suna-vor trâmbiţele
Judecăţii de Apoi. În acea lume sunt toţi cei despre care, în
şoaptă sau în gând, facem
adesea pomenire, căci sunt Părinţii noştri, oameni buni,
vietăţile cuviincioase şi tot ceea ce, înconjurându-ne cu
bunătatea ce se presimte atunci când ne gândim la ei ne ajută şi
ne păzeşte. Să ne păzească, deci, încă un an
şi încă o vreme, unii pe alţii, de cel rău şi de
destrămarea ce ne ameninţă...
Cu dragoste, căci
creştinii se iubesc chiar şi fără să se cunoască,
Artur Silvestri”
Aceste cuvinte par că
ar face parte din Cartea Înţelepciunii lui Solomon, sau din alte Scrieri
Sapienţiale din care omul e invitat să culeagă
mărgăritare sufleteşti neasemuite. Asemenea cuvinte de duh doar
în cărţi sacre am întâlnit, la Sfinţii Părinţi ai
Bisericii ori la marii duhovnici orientali şi occidentali, din a
căror substanţă extragem seva învăţăturilor
creştine.
E un lucru probat,
majoritatea colaboratorilor săi literari, i se adresau lui Artur Silvestri
ca unui om mai în vârstă decât ei, deşi majoritatea îi
depăşeau etatea. Dar ceea ce se decela cu hotărâre privitor la
chipul şi personalitatea lui, era IMAGINEA UNUI PATRIARH, care
împărţea cuvinte potrivite, cuvinte de înţelepciune şi
sfaturi duhovniceşti tuturor. Chiar de pe când era foarte tânăr,
răspândea acest aer de înţelepciune. Când mai avea timp să fie
DOAR OM, cu toate cele omeneşti ale condiţiei sale?
Eu nu ştiu în ce
măsură Artur Silvestri a fost iluminat de marii ierarhi români,
întâlnirea cărora a constituit pentru el momente de cotitură în
existenţă. Că el şi-a însuşit din înţelepciunea
unui mitropolit cu numele de Antonie Plămădeală, cu care a
întreţinut şi o bogată corespondenţă ori a stat
nenumărate ceasuri în convorbiri de taină, ori din substanţa
duhovnicească a unui alt înalt ierarh –
mitropolit Nestor Vornicescu – ori
a scrisorilor de
altădată de la ierarhi şi cărturari bisericeşti –
colecţie adunată sub titlul: „Vremea seniorilor”, sau că aceştia i-au
căutat preajma pentru a se bucura de prezenţa şi cuvintele sale
înţelepte, nici nu e important. Cert este că, de-a lungul anilor,
Artur Silvestri a dobândit înţelepciunea simplă şi limbajul
curat şi esenţializat al
sfinţilor, al acelor „fericiţi” – vrednici de
Împărăţia Cerurilor. Totodată a dobândit un mod de
comportament (moştenit din sănătoasa educaţie
părintească, din şcoli şi din autoinstruire) seniorial,
nobil, generos până la totala dăruire. Un senior al culturii, al scrisului,
al creştinismului înfăptuit şi nu doar afişat în ochii
lumii. Toate acestea i-au înnobilat făptura şi au ridicat-o în ochii
contemporanilor până la dimensiunile impresionante la care a ajuns în
ultimii ani de existenţă terestră.
Din toate aceste
experienţe covârşitoare pentru un cărturar, s-au născut „Cuvinte de folos şi
gânduri” la
un dar de preţ din ziua de azi adunate şi rânduite de Artur
Silvestri, sub titlul „Danie, loc şi bună-voire”, şi multe alte cărţi de
convorbiri cu o seamă de cărturari români printre care, acad. Zoe
Dumitrescu-Buşulenga, căreia i-a dedicat un frumos florilegiu de
gânduri sub titlul: „Opera încoronată”, ca şi Modelele şi exemplele pentru Omul Român
– în două volume, adunate sub titlul „Cuvinte pentru urmaşi”.
--
N-am cunoscut nicicând un om
mai dedicat altor oameni, un om care să promoveze mai mult opera altora
decât pe a sa proprie. Căci Artur Silvestri aşa a fost: un om
generos, care i-a cultivat pe alţii mai întâi şi mai apoi pe sine
însuşi.
Cuvintele lui Artur
Silvestri încă mai sună, profetic în auzul nostru, atunci când el
proclama mesajul Paginii de istorie contemporană pe care urmau să-l
semneze scriitorii adunaţi sub genericul România Tainică:
„În tot ce facem
astăzi prin efort colectiv se adună o întâie pagină de istorie
de modele şi în aceasta constă, înainte de toate, forţa şi
însemnătatea contribuţiei ce aducem. Acest mod de a vedea îşi
are însemnătatea în imediat, dar va veni o vreme când va deveni
însăşi condiţia de a fi şi când vom fi obligaţi,
dacă voim să mai existăm, să ne compunem prin întregire
„friza de semne secrete” sau Panteonul populat de chipuri cărora Patria le
este recunoscătoare fiindcă şi ei au înţeles care este
datoria lor faţă de ea. Esenţială este, deci, misiunea
şi prin aceasta, felul însuşi de a ne aduna. Unii stăteau
deoparte, în izolare şi penumbră, alţii îşi cunoşteau,
unii altora, opera şi înfăptuirea de ani mulţi ori mai
puţini, dar au fost suficiente câteva minute de schimburi de cuvinte
şi de idei clare şi hotărâte şi am ştiut, precis, cine
suntem şi ce avem de făcut. Aceasta a fost de fapt explicaţia
modului straniu cum s-a alcătuit ceea ce noi denumim astăzi România
Tainică, o realitate care nu este
un grup şi nici o mişcare, ci
o realitate ce vine de demult şi merge către înainte, într-o vreme
aproape paralelă cu orice timp indecis, ca şi cum ne descoperă
deodată un râu subteran şi roditor, căruia unii îi
aparţinem prin însuşi secretul de a exista.”
Am spus-o şi cu alt prilej, ceea ce a reuşit Artur Silvestri
să facă, pe lângă opera sa copleşitoare este faptul că
a dat scriitorilor şi oamenilor de artă, SENTIMENTUL
APARTENENŢEI. E vorba de
identitatea noastră spirituală, în chip deosebit. A ştiut
să-i unească, să-i adune pe cei risipiţi, sub aceeaşi
tainică şi misterioasă comuniune spirituală, comuniune
electivă, afectivă şi intelectuală. Şi în
privinţa aceasta Artur Silvestri este un catalizator special, unic, de
neînlocuit. Asemenea spirite care focalizau în jurul lor mulţimile, doar
în Istoria creştinismului mai găseşti, la marile Ordine religioase,
cum e şi cel al Ordinului Franciscan după întemeietorul său,
Francisc de Assisi. Marea familie franciscană a rezistat şi s-a
dezvoltat timp de opt secole hrănindu-se din aceeaşi carismă:
sărăcia, onestitatea, caritatea, iubirea şi datorită
întemeietorului ei care după atâta timp, mai animă spiritele.
Artur Silvestri a
ştiut, după mărturia contemporanilor din România Tainică,
aşa cum nimeni altul nu a ştiut, să transmită, atunci când
era nevoie, un cuvânt de îmbărbătare, de speranţă, atunci când
aveai mai mult nevoie de ele. Şi poate cu toţii au simţit, la un
moment dat, fluidul acela fierbinte şi răcoritor în acelaşi
timp, care unea inimile, gândurile, conştiinţele în acelaşi
rotund, numit SUFLETUL ROMÂNESC.
Dar mai avea un dar
special Artur Silvestri: el ştia să coboare la acelaşi nivel de
înţelegere, afecţiune şi comunicare cu orice om, fie el
debutant, aspirant la glorie sau consacrat şi, dimpotrivă, să-l
ridice pe om la o treaptă superioară de comuniune pe cale
spirituală dacă acesta se dovedea curajos şi gata de a-l urma.
Adunând sub cerul său
sufletesc, în publicaţii multiple români de pretutindeni, în ideea de
iubire de neam şi de valorile perene ale românismului, Artur Silvestri a
realizat o veritabilă industrie publicistică, materializată
într-un număr mare de reviste electronice, pentru toate vârstele,
condiţiile şi gusturile, coordonate de oameni profesionişti sau
care s-au specializat pe parcurs, astfel încât să ofere cititorilor mostre
de cultură românească autentică
atât tradiţională cât şi contemporană. Ele au
constituit platforma pe care s-au
afirmat zeci şi sute de scriitori, alături de cei consacraţi
deja, într-o perfectă libertate de spirit, de cuvânt şi
voinţă.
Sunt mulţi autorii
care să-i datoreze lui Artur Silvestri debutul, afirmarea şi
consacrarea pe scena culturii româneşti şi de peste hotare, prin
nenumăratele conexiuni spirituale cu reviste de pe toate continentele.
Astfel a fost proiectul: „Pune românii în legătură” care a dus la crearea reţelei de
publicaţii electronice INTERMUNDUS Media.
Iată ce afirmă Ion
Marin Almăjan cu privire la acest proiect:
„Crearea reţelei INTERMUNDUS Media
a adunat cugete şi personalităţi româneşti din lume
în jurul ideii de preţuire şi apărare a valorilor patrimoniului
cultural românesc, a credinţei ortodoxe, a limbii şi culturii. Lucian
Hetco din Germania, Alexandru Nemoianu din S.U.A., Corneliu Florea din Canada,
Dimitrie Grama din Danemarca, Grigore Vieru, Nicolae Georgescu, Mihai Ungheanu,
Ivan Evseev, Teodor Vârgolici, Ion Rotaru, Ioan Opriş, Dan Zamfirescu, Ion
Coja, Ioan Grigorescu, Adrian Dinu Rachieru ş.a. sunt conştiinţe
şi valori care au răspuns chemării lui Artur Silvestri şi
programului revistelor ARP.”
Oamenii sunt, îndeobşte, uniţi prin comuniune de idei,
aceleaşi simţăminte, aceleaşi idealuri, aceeaşi
credinţă care îi animă şi căreia îi sunt
devotaţi. România Tainică
reuneşte români de pretutindeni sub
acelaşi stindard al iubirii faţă de neam, cultură,
tradiţii, istorie. Nu e un naţionalism pur şi simplu ci are
fibrele unui protocronism care cuprinde toate aceste deziderate şi altele
încă.
„Protocronismul nu este altceva decât un comparatism prin disociere” – declară
Nicolae Georgescu – unul din semnatarii mărturiilor din cartea de
faţă. (...) Pentru Artur
Silvestri, unul din întemeietorii curentului la noi – ca şi pentru o mare
parte din cei care am studiat problema – protocronismul era chestie de
restituţie, de repunere în drepturi a valorilor uitate ori eliminate prin
boicotul tăcerii, prin scoaterea lor forţată din metabolismul
nostru cultural de către culturnicii postbelici, prin denigrare
programatică chiar. S-a vorbit – termenul îi aparţine chiar lui Artur
Silvestri – de o „reconquista” culturală internă, de o recâştigare a unor autori, teme,
climate şterse din fluxul de idei contemporane. Această „reconquista culturală” se făcea în doi timp: mai
întâi convingi autorităţile timpului de importanţa unui anumit
moment la care te referi – apoi îl propui publicului larg pe care îţi
propui să-l convingi că se află în faţa unei valori-
Luptă de convingere şi într-o parte – şi în alta; era un fel de
pedagogie naţională care trebuia făcută coordonat şi
cu scop bine definit. De fapt, în primă fază trebuia să învingi – prin argumente, desigur. Aici se concentrau energiile. De obicei,
protocroniştii descopereau lucruri noi, iar în faţa unei descoperiri
nu poţi avea decât atitudinea normală a reverenţei” (aceste explicaţii se
află în intervenţia lui Nicolae Georgescu din cartea de
faţă, pp.40-41). Am considerat necesar să explicăm termenii
pentru a sublinia importanţa covârşitoare a noutăţii aduse de grupul de la „Luceafărul” – în al cărui centru
funcţiona ca redactor Artur Silvestri, în anii ’80.
Toate acestea au purtat şi vor
purta permanent aceeaşi
amprentă, acelaşi nume: Artur Silvestri, nume patrimonial,
emblematic. Îl avem permanent pe Artur Silvestri păstrat în patrimoniul
sufletesc, Aşa cum a fost, aşa cum a rămas, un patriot, un cărturar, un mare
om de spirit. Un om de o calitate exemplară.
După propria
mărturisire, făcută epistolar lui Ion Marin Almăjan şi
probabil, şi altor scriitori, colaboratori apropiaţi, -
mărturisire devenită o adevărată profesiune de
credinţă, Artur Silvestri şi-a închinat viaţa unui singur deziderat major:
scrisul.
„Pentru mine, care trăiesc
numai ca să scriu, toate aceste simţăminte se răsfrâng în
năzuinţa de a mai face să existe încă o carte şi
încă una, şi încă una. Iar faptul însuşi că acestea se
nasc echivalează cu încredinţarea unei datorii ce s-a îndeplinit în
felul ei, oricât de puţin semnificativ, căci important ar fi,
până la urmă, că ele vor exista.
Şi mai mult ca sigur că vor face bine cuiva, cândva, într-un
loc oarecare de pe Pământ”.
Artur Silvestri considera
că: „Esenţialul în aceste vremuri este, cred, să nu stăm pe loc
şi cu mâinile în sân” (Epistola către Ion Marin Almăjan din 31 mai
2008). Şi tot el îl îndemna pe acest scriitor: „şi nu uitaţi că
sunt alături de toţi cei ce încearcă să lase o urmă în
timp, indiferent dacă ei au înţelegere sau atenţie
faţă de ceea ce fac alţii.”
Artur Silvestri a fost
încă de la început, pe când lucra la redacţia „Luceafărul”, un descoperitor de talente.
În acest sens, Nicolae Georgescu sublinia: „Din
când în când se oprea asupra câte unui autor şi începea să-l caute
pretutindeni pe unde publica. Munca lui se derula, de fapt, mai ales în
bibliotecile mari, acolo unde se găseau abonamente – dar şi
bibliografii-. Era un cititor asiduu al Bibliotecii Academiei Române, acolo
unde eu lucram – şi unde i-am prezentat mulţi prieteni, mai ales
printre depozitari, cum li se spune celor care în bibliotecă lucrează
în depozite şi aduc cărţile spre lectură sau împrumut. Tot
aici avea întâlniri şi
nesfârşite discuţii cu viitorii săi colaboratori – pe care
şi-i alegea, vă repet, după ce le citea textele. În felul acesta
el făcea un fel de radiografie de idei : îi găsea pe aceia care
rezonau în programul Luceafărului fără ca ei să
ştie. În fond, Artur Silvestri este unul dintre cei care au
conştientizat, au individualizat un curent de idei, un grup alcătuit
din indivizi care uneori nici nu se cunoşteau între ei. Este ceea ce, în
sociologie, se numeşte o şcoală de gândire: intelectuali
răspândiţi pretutindeni care se regăsesc în modul de a
înţelege realitatea”. (Artur Silvestri a fost secretarul literar al epocii sale. Interviu cu criticul literar
Nicolae Georgescu).
A fost un om conştient de valoarea şi misiunea sa în lumea
culturii româneşti şi universale. Şi de aceea precupeţea
orice clipă pentru a o folosi în favoarea culturii ca un fel de restituire
a darului şi înzestrării primite de la Cel ce Totul ne dăruie. A
considerat acest lucru ca o datorie sfântă, aşa cum, de multe ori a
afirmat. Dar câţi oameni sunt conştienţi de toate acestea? Cei
mai mulţi risipesc talanţii încredinţaţi.
Pe lângă toate
acestea, aşa cum s-a dovedit şi cum au dat mărturie semnatarii
textelor prezente, Artur Silvestri avea vocaţia de a descoperi –
talentele, oamenii care slujeau aceloraşi idealuri.
Aşa cum scrie Nicolae
Georgescu, „Avea faţă de mine
ascendentul acesta pe care i l-am recunoscut de la început: era un foarte bun
cunoscător al literaturii române. Cred că nu e carte scrisă în
limba română care să nu-i fi trecut prin mână.”
Şi încă un fapt recunoscut tot de criticul Nicolae Georgescu,
(profesor universitar, doctor în litere, decan al Facultăţii de
Jurnalism, comunicare şi relaţii publice din cadrul
Universităţii Spiru Haret Bucureşti, renumit eminescolog), în
acelaşi interviu: „Artur Silvestri
s-a apropiat de scriitorii străromâni prin literatura română veche,
faţă de care avea un adevărat cult.”
Nicolae Georgescu subliniază în intervenţia sa, lupta surdă
a celor de la „Luceafărul” şi în special a lui Artur
Silvestri cu inerţiile epocii şi în chip deosebit cu „mentalitatea oficială”, care se
practica în ziare şi reviste
literare, „acea ţesătură
destul de deasă a fructelor ideocraţiei se opunea, ţinea totul
în şah, tergiversa, anula, valida amputările postbelice, ne râdea în
nas”. Nicolae Georgescu punctează aceste lucruri pentru a arăta
că nu a fost deloc uşor să-ţi afirmi ideile de
protocronism, conceptul de „noua geografie literară”
– care tot
lui Artur Silvestri i se datorează, să descoperi literatura
străromânilor, să învingi noile mentalităţi de la putere. „Acesta este climatul luptei lui Artur
Silvestri, al luptei noastre în general” – scrie Nicolae Georgescu.
Din toate aceste
afirmaţii şi mărturii reiese faptul că Artur Silvestri, pe
lângă faptul că a fost un cărturar desăvârşit, s-a
afirmat şi ca un inovator, a lansat noi concepte, noi curente, astfel
că „şcoala de gândire” să-şi deschidă porţile încă de
pe atunci, din zorii activităţii sale de redactor la revista „Luceafărul” care era o tribună de
afirmare a noului, a promovării
tinerelor talente, a curentelor literare, fapt care impunea cu necesitate acea „reconquista” la nivelul culturii
româneşti majore şi al „vetrelor” de spiritualitate românească
din difertitele zone ale ţării, vizând descentralizarea
culturală.
Se aduc precizări
deosebit de importante în privinţa evoluţiei conceptului de „Noua geografie literară” – promovat de Artur Silvestri
şi grupul de la „Luceafărul” – la începutul anilor ’80 şi ceea ce a însemnat mai apoi acest curent
în cultural românească. De vreme ce Artur Silvestri l-a impus şi a
acţionat în virtutea lui la toate revistele Asociaţiei Române pentru
Patrimoniu pe care le-a întemeiat cu succes, conceptul există şi
astăzi şi se dezvoltă în consecinţă, indiferent de
originea geografică a scriitorilor care se pot manifesta în orice colţ
al ţării şi al lumii.
Şi în acest sens,
subliniază Nicolae Georgescu mai multe aspecte importante:
„Noua geografie literară - campania
culturală cea mai importantă a sa din perioada luceferistă,
îşi arată abia azi roadele, când zeci şi sute de scriitori
şi-au înţeles misiunea locului şi au renunţat să mai
asedieze centrul simbolic, şi-au făcut centrii loc de interes, de
creaţie. Astăzi, în acest centrul
simbolic, se face istorie literară fără cel mai mic interes
pentru geografie. Dar, din păcate, se face istorie literară şi
fără Paul Anghel, şi fără Ion
Lăncrănjan...şi fără Artur Silvestri.
Noua geografie literară, tema lui Artur
Silvestri de la Luceafărul (dar şi alte publicaţii)
reprezintă, în mare, chiar Liga Scriitorilor Români pe care el a
susţinut-o şi a promovat-o, după 1989. Trebuie spus că omul
acesta era un foarte bun organizator. Eu rămâneam uimit de marea lui
putere de muncă şi de concentrare, cum reuşea să
citească atât de mult, să studieze atât de intens, să
călătorească în atât de multe locuri (sau să ţină
legătura între atâţia intelectuali prin scrisori) – dar să
şi călătorească, să organizeze o întreagă
reţea de colaboratori la început, apoi de prieteni, de „comilitoni” cum ne
ziceam noi, pe care, apoi, să-i ţină tot timpul cu atenţia
trează, în lecturi, discuţii, comentarii – într-un cuvânt, în
creaţie” – adaugă N. G. aceste
precizări.
Mărturisesc cu uimire că, primind cartea de
faţă şi răsfoind-o, mi-am propus să-mi fac câteva
însemnări pe marginea ei, ca să nu le uit. Dar, încă de la prima
pagină, cartea s-a impus cu hotărâre şi nu m-a lăsat să trec peste ea cu
superficialitate, obligându-mă la o citire aprofundată,
serioasă, a fiecărui cuvânt, ba chiar o recitire a unor pasaje.
Astfel că, oricât de
mic ar fi spaţiul editorial, Gabriel Artur Silvestri nu-mi îngăduie
să trec cu vederea nici un aspect, fără să-l
menţionez. Şi până la urmă, nici nu ştiu dacă
Artur Silvestri are acum nevoie de cuvintele mele sau eu am nevoie
imperioasă de cuvintele sale...
O carte interesantă
şi peste măsură de atractivă pentru orice om de
cultură.
Mi-a fost drag s-o citesc
şi s-o aprofundez pentru că prin ea l-am (re)descoperit pe Artur
Silvestri văzut cu ochii altora, trecut prin filtrul amintirilor altor
oameni importanţi de cultură, dar, a cărui imagine s-a fixat vie,
şi s-a răsfrânt prin propria mea oglindă.
-va
urma-
CEZARINA ADAMESCU
Redactor la www.agero-stuttgart.de
11 decembrie 2010
***
Propuneri si contacte : editura.online@gmail.com
Situl aparţine ARP -
ASOCIAŢIA ROMÂNĂ PENTRU PATRIMONIU