Un trecut
devenit viitorul istoriei. Mişcarea naţională din cultură
numită Asociaţia Română pentru Patrimoniu.
PRO MEMORIA: ARTUR SILVESTRI. AŞA CUM
L-AM CUNOSCUT, VOL. I, Colecţie iniţiată şi
îngrijită de Mariana Brăescu Silvestri, 25 de mărturii într-un
documentar alcătuit de sociolog Teodora Mîndru, Editura Carpathia, 2010
II.
O altă dimensiune
covârşitoare a cărturarului Artur Silvestri a fost cinstirea neamului
său. “Opera lui Artur Silvestri
vorbeşte de la sine în această privinţă” – scrie
Nicolae Georgescu. Artur Silvestri şi-a apărat cu înverşunare
străvechimea neamului, credinţa ortodoxă, limba şi cultura,
valorile patrimoniului naţional şi i-a îndemnat pe toate căile
şi pe alţii s-o facă. El a fost în acest sens, unul din cei mai
autentici patrioţi, neabătut de la idealul său naţional.
Abia citind volumul “Artur
Silvestri – Aşa cum l-am cunoscut”
– mi-am dat seama de unde izvora puterea fascinatorie pe care o
exercita Artur Silvestri şi vraja, mirajul, enigma pe care le degaja
faţă de cunoscuţi şi prieteni care, o dată ce-l
cunoşteau, erau cuceriţi de
acest om deschis şi totuşi misterios. Cei mai mulţi erau
atraşi magnetic de personalitatea lui copleşitoare, emblematică,
fie şi doar privindu-l, sau, mai mult, auzindu-i pronunţat sau
citindu-i numele, care stârnea interes prin rezonanţa străină.
Scrisul lui exercita, de asemenea,
un soi de magie. Poate şi din faptul că profesorul era la curent cu
tot ce se publica în lumea literară şi cu toate manifestările
artei contemporane şi în acelaşi timp, cerceta cu asiduitate
scrierile vechilor locuitori ai acestor meleaguri, mergând până la primele
secole ale erei noastre.
Un asemenea spirit enciclopedist nu
trece neobservat.
“Timp de 15-20 de ani, - afirmă
Nicolae Georgescu – ultimii ani ai comunismului la noi, el a dat seamă de tot ce
s-a întâmplat în scrisul românesc, a fost “secretarul literar al epocii sale”
(…) Rămân în presă interviurile şi, mai ales, mesele rotunde pe
teme teoretice, mai ales cele care au dezvoltat teoria protocronismului.”
Şi în
continuare, prof. Nicolae Georgescu explică termenul de protocronism prin
viziunea lui Artur Silvestri: “De altfel,
Artur Silvestri însuşi o demonstrează cu opera sa: protocronismul
este o scotocire a istoriei, o punere în valoare a latenţelor, o
reconsiderare a valorilor clasate. El are de-a face cu ceea ce Artur Silvestri
numea România Tainică. Ceauşismul
nu are nici o legătură cu aceasta.” (p.50).
Nicolae Georgescu aminteşte
despre activitatea postdecembristă a lui Artur Silvestri, când acesta a
întemeiat revista “Naţiunea” – “care va
deveni prima regrupare a forţelor intelectuale luceferiste. (…) “Naţiunea” există şi
astăzi, a devenit o revistă foarte respectată. Artur Silvestri a
avut în vedere, când a întemeiat-o, ziarul lui G. Călinescu din 1944, pe
care l-am studiat împreună la Biblioteca Academiei Române. Nici nu putea
fi altfel, el, călinescianul.”
A fost nevoie - precizează Nicolae Georgescu - pentru că, după “apariţia calculatorului, apoi dezvoltarea internetului,
apropierea între ei a românilor din lumea întreagă – toate acestea au
impus regândirea strategiilor de regrupare, de acţiune în sensul ideii
naţionale. Nu mai eram în “ligheanul intern”, unde ne temeam de
înăbuşirea ideii de patrie, unde orice umbră de naţionalism
era taxată – ci ne aflam în lumea largă, imensă,
nesfîrşită, unde legăturile între oameni se făceau tocmai
pe baza ideii naţionale, unde aceeaşi iubire de patrie era o
virtute.”
Consider că a fost nevoie de aceste precizări în eseul de
faţă pentru a se observa dinamica întregii mişcări a
Asociaţiei Române pentru Patrimoniu şi a revistelor electronice
înfiinţate ca suport al ideilor şi creaţiilor autorilor
români răspândiţi în întreaga
lume.
Ce frumos punctează Nicolae
Georgescu această evoluţie rapidă şi eficientă, pe
cale electronică, apoi, prin editurile şi celelalte
activităţi de sprijinire a creatorilor de toate categoriile şi
vârstele:
“Artur
Silvestri a câştigat repede adepţi, admiratori, colaboratori. S-a
adeverit vorba după care un scriitor valorează cîţi cititori
are: Artur Silvestri a devenit foarte valoros, ideile sale au devenit brusc
catarg în furtună, punct de orientare – iar capacitatea sa de organizator
s-a dovedit de-a dreptul fantastică: în câţiva ani, numai, a coagulat
un imperiu de suflete care s-au legat iniţial între ele pentru a comunica,
apoi s-au simţit din ce în ce mai atrase de idealuri commune, de
dorinţa însăşi de a sta în bună organizare – şi,
desigur, din vocaţia de lider.”
“Sunt gesturi care devin egale cu
omul care le-a făcut” – cred că această frază
rostită de distinsul profesor universitar doctor în litere, decan al Facultăţii de
Jurnalism, comunicare şi relaţii publice din cadrul
Universităţii Spiru Haret Bucureşti, eminescolog de prestigiu, Nicolae Georgescu – i se mulează perfect
personalităţii lui Artur Silvestri. De la el, pe lângă figura
luminoasă, ochii blânzi, care iradiau bunătate şi afecţiune
pentru orice scriitor, au rămas gesturile. Şi nu puţine. Gesturi
devenite parte din fiinţă. Cu ele poate fi identificat omul Artur
Silvestri. Gesturi esenţiale, providenţiale pentru cei mai
mulţi.
Şi dacă aceştia – cei
mulţi – nu vor vorbi, vor da mărturie pietrele.
În încheierea convorbirii cu
sociologul Teodora Mîndru, Nicolae Georgescu afirmă: “Pot spune despre Artur Silvestri că viaţa lui este un scris
continuu, dar nu pentru că avea talent – şi avea un talent deosebit,
i se spunea doar, Micul Călinescu! – ci pentru că trebuia să-şi
scrie gândurile, ideile, teoriile. Scrisul lui a fost un program articulate
bine de tot. El a fost o idee.”
Un alt intervievat de sociolog Teodora Mîndru - asupra personalităţii
lui Artur Silvestri este criticul literar Theodor Codreanu care
sintetizează intervenţia lui, în următoarea sintagmă:
“Artur Silvestri – un destin tragic. O victimă a istoriei, cu
siguranţă”. Distinsul critic evocă perioada
luceferistă când l-a cunoscut pe Artur Silvestri:
“Încă
de pe vremea “tinereţii” noastre de la Luceafărul, Artur Silvestri s-a dovedit un militant cultural
cu fler în iniţiative benefice, cum a fost şi ideea noii geografii literare, idee care, altminteri, a mai fost promovată
de criterioniştii interbelici, în frunte cu Mircea Eliade. A fost şi
un mod de a reînvia direcţia naţională în cultură,
direcţie sugrumată întâi de proletcultism, apoi de
“estetismul”compensatoriu promovat în anii ’60-’70 de aceiaşi
cominternişti care ne pricopsiseră cu ideile lui Lunacearski, Jdanov
şi Stalin despre cultură”.
Ceea ce subliniază criticul este faptul că toate aceste idei
ale lui Artur Silvestri s-au impus prin
forţa lucrurilor şi nu ca pe ceva obligatoriu.
Criticul precizează momentul debutului
său la “Luceafărul”, apoi şi apropierea de Artur Silvestri:
“Apropierea
propriu-zisă de Luceafărul a început în 1986, în urma unei scrisori
primite de la Artur Silvestri, care-mi
citiese articolele din Ateneu, Astra,
Convorbiri literare şi din Cronica.
El era în căutrare de argumente pentru noua geografie literară şi-mi solicita colaborarea. Nu
ştiu dacă acea scrisoare se mai păstrează în arhivă. În
orice caz, cu prima descindere în Bucureşti, am trecut pe la redacţia
Luceafărului, aflată la Casa
Scânteii. Atunci l-am cunoscut. Mi-a făcut cunoştinţă cu
Cezar Ivănescu, cu Mihai Ungheanu şi cu Nicolae Georgescu. De
toţi aceştia aveam să mă ataşez printr-o prietenie
care a durat în timp. În acest mod am devenit şi eu parte componentă
a noii geografii literare alături
de Adrian Dinu Rachieru, Zenovie Cârlugea, Constantin M. Popa, Sultana Craia,
Radu Comănescu şi de alţii. Numai că era o geografie
rămasă marginalizată, izbutind cu greutate să treacă
de cenzură la nivel gazetăresc şi, mai ales, editorial.”
De ce sunt importante aceste date
şi evenimente trecute? Ele relevă faptul că Artur Silvestri era
un om care aprecia valoarea şi ştia să-şi apropie oamenii
cu care colabora. Theodor Codreanu specifică şi preocupările
şi ideile luceferiştilor la acea vreme:
“Tema
centrală a discuţiilor noastre era destinul culturii româneşti, de la restituiri patrimoniale
până la mizele majore ale culturii la zi.”
Şi iar, de ce se
simţeau răspunzători aceşti inimoşi creatori de soarta
culturii româneşti? Pentru că ei conştientizau că omul e
trecător, dar cultura e menită a rămâne şi a ne reprezenta
ca neam peste veacuri şi chiar peste milenii. Totodată simţeau
că prin ei se făureşte Istoria Literaturii române. Un lucru
foarte important e acela că prin cărţile sale, Artur Silvestri
recupera spiritualitatea
creştin-ortodoxă, valorile vechi.
Ofensiva culturală sub egida
ARP şi în chip deosebit iniţiativele lui Artur Silvestri pentru
renaşterea conştiinţei naţionale şi recucerirea
memoriei culturale, evenimentele, acţiunile, publicaţiile,
programele, activitatea de promovare a creatorilor, asociaţiile create, au
avut un ecou puternic, nu numai în ţară dar şi în mediile
culturale româneşti din străinătate.
În acest sens, Theodor Codreanu
spune despre Artur Silvestri: “Cred
că Artur Silvestri şi-a împlinit misionarismul naţional. Exemplul
său a fost luat de alte publicaţii care se difuzează în
formă electronică şi nu numai. Altfel spus, cultura
oficială, îndoctrinată, political
correctness, nu mai este
dominantă. Şi asta este cel mai important.”
Sămânţa presărată pe ogor de Artur Silvestri, ca să
folosim un limbaj metaforic nu tocmai nou, a încolţit, a crescut, a
înflorit şi a dat roadă bogată printre românii din
ţară şi “de peste tot” – cum spunea chiar el.
Preot profesor doctor Theodor
Damian, distinsă personalitate care e ambasadorul culturii româneşti
în New York şi pretutindeni în lume, un mare animator în spiritul ideilor lui Artur Silvestri şi
prieten cu acesta, îşi exprimă părerile legate de personalitatea
acestuia, spunând că Artur Silvestri este în cultura română – un
ctitor, că reprezintă un punct de reper şi că el scria “cu un fel de autoritate”.
Se ştie că din totdeauna, cultura a reprezentat un factor
unificator al spiritelor, mai mult decât istoria şi decât politica de
conjunctură, care îndeobşte, separă. Aceasta rezultă din
perenitatea ei, din faptul că e menită să dăinuie, pe când
sistemele politice se şubrezesc
şi cad, istoria se răstoarnă în mod neaşteptat. Singurele
repere rămân cultura şi tradiţia pentru un neam.
Părintele Theodor Damian
afirmă că Artur Silvestri a
fost un “descoperitor al
civilizaţiei româneşti, un istoric al acesteia, un interpret, un
promotor.”
El a ştiut în chip perfect, nu numai să o cerceteze şi
descopere, dar să pună oamenii în relaţie cu istoria, cu
civilizaţia românească şi cu tezaurul ei de spiritualitate,
constând în tradiţii, obiceiuri, datini.
E limpede, aşadar, că omul
se defineşte prin faptele sale. Între ideologie şi fapte trebuie
să existe o legătură puternică şi ele să
meargă în acelaşi sens. “Prin
toată activitatea sa multidimensională, Artur Silvestri nu numai
că a susţinut Biserica Ortodoxă Română ci, mai mult, cred
că a fost un fel de apostol laic al ei, un misionar.”
Ca afinităţi spirituale între cei doi, Artur Silvestri
şi preotul Theodor Damian, acesta din urmă menţionează
literatura. Dar îl chip deosebit l-a atras la Artur Silvestri “căldura care se degaja din el în
momentele conversaţiilor noastre”, - specifică Th. Damian.
Cât priveşte programul lui Artur
Silvestri Pune românii în legătură, prin reţeaua
culturală ARP şi îndeosebi prin grupul de presă on-line
INTERMUNDUS Media, părintele Damian afirmă:
“Revistele
şi programele on-line concepute şi dezvoltate de Artur
reprezintă o adevărată ctitorie culturală. Ele de fapt l-au
consacrat pe Artur Silvestri ca mentor şi îndrumător pe linie
literară al multor scriitori care nu aveau acces la presa “oficială”
din ţară; pe mulţi i-a stimulat să scrie, a descoperit
talente, a promovat valori, a oferit o şansă multora care abia
învăţau să scrie literatură.
Un alt
mare merit al acestor programe on-line este că, datorită largii lor
circulaţii, au ajutat oameni din diverse colţuri ale lumii să se
cunoască între ei, să lucreze împreună sau să “revină
acasă. (…) …el a creat punţi de legătură între oameni,
sisteme, mentalităţi, la nivel de “minte, inimă şi
literatură”, o noutate, dar şi o necesitate în cultura română
azi, fie de acasă, fie din diaspora.”
Părintele Theodor Damian îi conturează profilul spiritual al
acestui mentor de excepţie în cuvinte cât se poate de calde:
“Nu
era arogant. Lângă el exista aer de
respirat, spaţiu în care să creşti, sufletul lui era ca apele
unui râu sacru deschise spre primire şi purificare.”
O altă personalitate care
dă mărturie despre Artur Silvestri este criticul literar prof. univ.
dr. Adrian Dinu Rachieru, care îl vede
pe cărturar drept „un enciclopedist
fantast, împiedicat nedrept să-şi împlinească opera”.
Acesta
subliniază faptul că revista „Luceafărul” purta amprenta
gândirii şi energia mobilizatoare ale lui Artur Silvestri care „era un „detectiv”, doritor să afle
şi să impună nume noi. Evident, pe suportul marii sale
generozităţi”.
În atmosfera
creatoare de la „Luceafărul” redactorii lucrau şi noaptea pentru
că mentorul lor era prezent acolo şi-i stimula cu câte un însemn sau
poate numai din devotament şi o anumită conştiinţă.
Adrian Dinu Rachieru îi face un
portret foarte frumos pornind chiar de la cuvintele lui Artur Silvestri: „Dar
nu putem crede nicidecum că cei ce se dedică binelui colectiv sunt
destinaţi uitării”:
„Aşa
că numele lui va dăinui. Strănepotul fostului mitrropolit al Bucovinei Tit
Simedrea, atât de grijuliu cu pomenirea
părinţilor, creionând afectuos atâtea profiluri de ierarhi
şi cărturari aşezaţi în Panteonul naţional, gândind la
o Românie Tainică, lansând
proiecte fixate în concreteţea realităţilor autohtone, în
cultura vie (de-ar fi să amintim doar ideea unei noi geografii literare), grăbit să plece definitiv în
dimineaţa Sf. Andrei, era un
dăruit. Orice revoltă este
inutilă – vorba lui Cioran – omorâm timpul şi timpul ne omoară
pe noi. Dar rămân urmele...”
Criticul
remarcă trăsăturile esenţiale ale prozei lui Artur
Silvestri:
„...Prozatorul
– atent la proximităţi – nu se îndatorase vreunui model.
Dominanta
scrisului său, tutelat de o memorie care, luxuriantă, se
desfăşoară îndărăt, penetrează, inevitabil,
şi epica. Silvestri ne-a propus, deseori, un imaginar acvatic, reverberând
liturgic; întotdeauna însă folosea
„pasta geneziacă”, într-o
regresie îmbibată de stranietate, dezvăluind – pe un fabulos scenariu
mitic – noi straturi ale arhaicităţii. Încât, vorba autorului, „totul pare să fi fost scris”.
Sunt descrieri fastidioase, de o lentoare a acumulărilor care amintesc, cred, de o
epicureică plăcere barbiană savurând textul; şi, desigur,
de un ecou eliadesc, rodind, în această formulă, o scriitură,
până deunăzi, încă tăinuită.”
Adrian Dinu Rachieru mai subliniază un aspect al
personalităţii lui Artur Silvestri şi anume, acela de scriitor
angajat într-o misiune de care era conştient că trebuie s-o ducă
la capăt, cu orice risc, neprecupeţind vreun efort:
„Artur
ne-a părăsit lăsând în urmă exemplul faptei, mânat de un simţământ al datoriei dar
şi atâtea alte gânduri rodnice pe care nimeni, vai, nu le va continua.
Avea, probabil, în chip de poruncă divină, în regim de
urgenţă, sentimentul misiunii.
Credea în acea lucrare tainică, biruitoare, întâmpinându-i pe cei de după noi,
vestind înrădăcinarea într-o
vreme tulbure, de vâscozitate axiologică, ameninţând cu
destrămarea chiar Ţara Părinţilor. Cartografiase, prin ARP,
o geografie de valori, visa la o Românie Tainică urmând a izvodi cărţi
fundamentale, o Predanie culegând
„modele” şi „exemple” pentru Omul Român. Aduna Cuvinte pentru urmaşi, un şir de poveţe
(îndrumări orale, laconice, apoftegmatice) rostite/şoptite de
„povăţuitori secreţi”, atât de trebuitoare însă în ceasuri
de cumpănă şi nevolnicie. Un şir de bărbaţi
iluştri, binefăcătorii naţiei, lucrând tainic aproape
testamentar, - departe de circul mediatic şi jalnicul spectacol
politicianist – spre binele unei Românii ipotetice, pentru acel mâine care va
exista, desigur.”
Dar, o preocupare permanentă pentru Artur Silvestri a fost
redescoperirea literaturii vechi. În acest sens, Adrian Dinu Rachieru aduce
precizări:
„Este
impresionantă, la o primă ochire, suprafaţa preocupărilor
sale. Cu gust semiprofetic, Artur Silvestri palpa originismul cultural, umplea
goluri, evidenţia „orele astrale” şi răspunsul autohton.
Închipuia, aşadar, largi panouri privind geografia literaturii
protoromâne, cobora în substratul getic, developa spiritualitatea
patristică. Propunea, se vede bine acum, o sinteză
istoriografică, acribios documentată, fructificând cercetări
alcătuite cu ani în urmă.
Altfel
zis, descoperea realitatea
strămoşilor, aducând la lumină urmele, ale familiei sau ale neamului. (...) Avem, în totul, în
această stăruinţă risipită de-a lungul câtorva decenii
de trudă tenace, un critic artist,
în descendenţă călinesciană, de cert rafinament
stilistic şi, să nu uităm, cu apetit doctrinar. Ocnaş al
scrisului nocturn, asediat -
şantieristic – de un munte de fişe şi dosare, Artur Silvestri
părea că scrie dintotdeauna. „Scrisul
este viaţa”, zicea, cum aţi menţionat deja.”
Într-o sintagmă cunoscută Vasile Parizescu, pictor, om de
ştiinţă, scriitor, colecţionar de artă – îl
caracterizează în intervenţia sa
pe Artur Silvestri drept „Un om
între oameni”.
Foarte
frumos spus. Dar ce om! Cred că mai corect ar fi: „Un om dintre
oameni”. Sau „Un om printre oameni”.
Şi în acelaşi timp, „Un om între oameni” reflectă exact starea
lui Artur Silvestri. El pătrundea adânc sufletul omenesc, se situa fizic
între ei ca să-i cunoască chiar şi de la distanţă, să şi-i însuşească
temeinic, empatic, aproape entropic. Un om ales, hăruit şi
dăruit oamenilor, care nu ţinea nimic doar pentru sine, ci
împărtăşea totul semenilor. Pentru ei aduna, colecţiona,
cerceta, lucra, desăvârşea, ca să poată dărui ceva
frumos şi trainic oamenilor. Puţini
au această vocaţie a dăruirii totale. Şi aici i se
potriveşte foarte bine sintagma: „Grădinarul
dăruit”.
Pasionat
artist, Vasile Parizescu îl portretizează poetic pe Artur Silvestri,
fixând coordonatele cantitative ale muncii neobosite a acestuia, dar şi
valorile spirituale.
„A strâns cu migală, ardoare
şi răbdare toate gândurile bune legate de creaţia poporului
nostru, de patrimoniul lui, de esenţa rădăcinilor lui şi de
inima istoriei lui zbuciumate, pline de biruinţe nemaiîntâlnite în alte
istorii, dar, din păcate, nescrise şi neştiute decât din rarele
impresii cuprinse în marile cronici şi documente aşternute de
puţinele personalităţi străine, care, cu multă
dreptate în suflet, nu se temeau să scrie despre acel neam ce ocupa
teritoriul de la Nistru până la Tisa şi spre nord ceva, şi spre
sud mai mult, şi care întindea simbolica horă a sacrificiului
propriu, pentru a stăvili năvala hoardelor sângeroase, cu suflete
crude de diavol.
A strâns cu pasiune, cu
grijă de părinte, cu grijă de apostol, toate rândurile scrise de
alţii – marii oameni dotaţi şi patrioţi – publicându-le
unde reuşea, cu sacrificiul său material, numai şi numai să
nu se piardă acele pietre preţioase ale românismului, ale noastre,
ale tuturora şi care compuneau patrimoniul sfânt al oamenilor născuţi
pe aceste meleaguri de peste douăzeci de secole – cunoscând matematic ce
va fi în viitor, că naţiunea noastră nu va dispărea şi
că acesteia trebuie să-i rămână simbolica avere,
clădită, împreună cu ceilalţi, şi de el – de acel om
care, cu eforturile minţii sale şi-a transcris pe foaia albă,
neştiutoaree, valoarea scriiturii ce se va aşterne, înnegrind-o cu
semnele venite de undeva, de un „undeva” neştiut, transmis de Unica
voinţă Dumnezeiască celui ales pentru a întregi patrimoniul cu
peste 200 de cercetări şi studii de istorie literară română,
cu peste 50 de cărţi şi mai mult de 2.500 de articole de
promovare a culturii.”
Absolut
impresionante aceste date curriculare prin performanţele atinse, pe care,
nu ştiu care om le-a mai avut.
În
interviul luat de Teodora Mîndru, acelaşi Vasile Parizescu îl
încadrează pe Artur Silvestri lângă oamenii mari: Take Ionescu, Titu
Maiorescu, Mihail Kogălniceanu.
El
subliniază în interviu faptul că Artur Silvestri era deschis pentru
orice însemna patrimoniu material cât şi spiritual, de descoperire şi
păstrare a acestuia, nu numai în Bucureşti, ci şi în
ţară.
A
rămas viu acel dicton exprimat plastic de Artur Silvestri privitor la
promovarea scriitorilor din toate zonele ţării sub conceptul lansat
chiar de el: „noua geografie literară” şi anume: „Cultura nu se face numai pe Calea
Victoriei”.
„Efectele
acestei gândiri se resimţeau prin acţiunile sale şi mai ales
prin scoaterea la suprafaţă a unor persoane de mare virtuozitate
culturală sau patriotică şi religioasă, prin care voia
să arate ce valoros izvor de creaţie în acele domenii se
găseşte în toată ţara. Se ocupa nu numai de români
consacraţi, ci mai ales de opere de valoare ale unor români care deveneau
recunoscuţi prin operă şi prin activitatea lui de promovare.”
Poeta,
prozatoarea, jurnalista şi artista plastică Melania Cuc – care a avut
privilegiul de a lucra la „Luceafărul”, evocă
perioada luceferistă sub sintagma „vremuri
de aur”. Ea exprimă în mărturia sa un adevăr care ar trebui
să stea pe buzele, în mintea şi inima tuturor celor care l-au
cunoscut pe Maestru, aşa cum îi spunea ea lui Artur Silvestru:
„Noi suntem veriga de legătură, nouă ne revine datoria să mărturisim
cinstit cum a fost Omul, Cărturarul, Patriotul care purta numele Artur
Silvestri.”
Melania
Cuc evocă acele „vremuri de aur”,
literar vorbind, anul 1987, perioadă grea pentru România din punct de
vedere economico-politic, dar care pentru scriitori a constituit „piatra de încercare”.
„Făceam Literatură ca şi cum am fi
trimis mesaje în eter, pentru un timp în care vor ajunge unde trebuie. (...)
Scriam ca şi cu cerneală simpatică. Citeam printre rînduri.
O astfel de situaţie m-a
apropiat de cei din redacţia revistei Luceafărul,
printre ei fiind acel critic
coborând parcă de pe o altă planetă şi care semna Artur Silvestri.
În
susţinerea afirmaţiei „vremurilor de aur” – Melania Cuc aduce
argumentul relaţiilor interumane:
„În redacţia Luceafărul lucrurile erau
tranşante, se ştia pe dinafară lista cu cei care din convingere
proprie scriau editorialul şi „poemul cu dedicaţie” de pe prima
pagină. Restul era Literatură de primă mână.
Nu mi s-a impus să scriu
ceea ce nu doream. La Luceafărul
se intra ca într-o confrerie şi – dacă reuşeai să treci de
furcile caudine, să demonstrezi că ai har şi ceva a spune –
deveneai „de-al casei”. (...)
Apoi...de AUR era şi
prietenia dintre scriitori. Pe atunci, cel puţin eu, nu am simţit
niciodată ranchiuna confraţilor. În tot acest joc de puzzle, Artur
Silvestri, aparent detaşat, era o prezenţă care te motiva
să scrii, să te redefineşti ca scriitor, dacă ar fi fost
cazul.”
Cunoscător
şi iubitor al Bucureştiului, Artur Silvestri voia să-l
„împărtăşească” şi prietenilor săi:
„Artur Silvestri cunoştea
pe dinafară fiecare detraliu, era
pur şi simplu îndrăgostit de stradelele cu scuaruri prăfuite
şi cu asfaltul trotuarelor ridicat de rădăcinile arborilor
seculari. Exista un fluid care îl făcea să fie una cu oraşul
dâmboviţean, cu solul de sub temeliile caselor mari, ţărână
ce făcea corp comun cu codrii fostei Vlăsii. Atunci am înţeles,
cred, că deţinea acel destin şi har al faimoşilor
sololonari: vedea şi pe întuneric ceea ce noi, ceilalţi, nu vedeam
nici la lumina zilei.”
Aceasta
este o afirmaţie aproape christică. „Cine are ochi de văzut,
să vadă” – atestă faptul că noi, oamenii, suntem
obişnuiţi să trecem pe lângă oameni şi lucruri, cu
nebăgare de seamă, fără să le vedem. Privim dar nu
vedem. Nici măcar nu observăm. A învăţa să vezi ceea
ce priveşti este privilegiul pictorilor, al artiştilor în general.
Melania
Cuc îi face un portret moral uimitor lui
Artur Silvestri, pornind de la o descriere anterioară a sa: „Era Boier, deşi nu spunea asta în
cuvinte; îl citeam şi mă bucuram de magia scrisului său”, pe
care o citează Teodora Mîndru în interviu:
„Păi, era BOIER; noi,
ceilalţi, eram plebea, deşi nu recunoşteam. Un Boier nu trebuie
să umble cu blazonul brodat pe chipiu, nici să-şi numere banii
în piaţa publică pentru a se vedea că face parte din
spiţă nobilă. Artur Silvestri avea caracter, avea cuvânt de
onoare şi se bucura cu adevărat să dăruiască, nu
să primească. L-am văzut în situaţii diverse, când, erudit
şi „cu un cap deasupra celorlalţi”, nu lăsa să se vadă
că el este magistrul, nu lăsa spaţiu pentru umilinţa celui
din faţa sa. Un astfel de Om se naşte
o dată la o sută de ani, cred, dar cînd e printre noi nu ştim
să îl preţuim cum ar trebui”.
Din
aceste cuvinte se degajă o căldură deosebită, un afect
sincer faţă de o persoană pe care o admiri necondiţionat.
În
privinţa operei lui, Melania Cuc remarcă:
„A fost un romantic realist,
un observator fin al fenomenului, plurivalent şi armonios în tot ce
făcea încât, la un moment dar aveam impresia că este vizionar. Poate
că şi era. (...)
Scria la ceas de noapte, când
stele îl luminau din Cer şi, mai târziu, sub lacrima care-i picura pentru
„Îngerul tăcut” – aducea lumea de lângă noi la scara unei galaxii pe
care trebuie neapărat să o numim Artur Silvestri.
Nu se putea să nu te
îndrăgosteşti de Artur Silvestri, dragoste frumoasă, castă.
Nu rezistai să nu-i fii în preajmă (chiar dacă fizic erai la mii
de kilometri) şi să nu „ciuguleşti”, precum graurii toamna din
strugurii viei, din înţelepciunea pe care el a dobândit-o. Să nu i te
alături în ceea ce făcea şi gîndea. Te ispitea cu mere de aur
şi nu te minţea.
Veşnicirea lui este
răspândită în monadele pe care le-a împărţit ca un nabab
prin toată România Tainică – o
Ţară care îi aparţine.”
În
acest moment, în chip paradoxal îmi aduc aminte de câteva versuri proprii care,
cred că i se potrivesc foarte bine: „Scriu la lumina
Luceafărului/ şi părul mi
se albăstreşte / de fantastice intemperii stelare”. I le
dăruiesc acum, ca nişte floricele pe pământul încă reavăn, care-i ţine de
plapumă.
Melania
Cuc a ştiut în mod magistral să-i rezerve locul meritat în Panteonul culturii
româneşti:
„Toate cărţile lui
sunt cărămizi de aur la templul Literaturii universale, nu doar
româneşti. Fiecare are un rol pe palierul pe care le-a plasat autorul
însuşi. Poate o expoziţie retrospectivă, cu Opera Omnia Artur Silvestri, simpozioane
binemeritate cu comunicările unor specialişti în domeniu, ar putea
releva complexitatea misiunii pe care a îndeplinit-o cu peniţa pe hârtie
Artur Silvestri”.
Nucleul
Galaxiei Artur Silvestri s-a coagulat în chip aproape miraculos în jurul
mentorului său, pentru că nu reprezintă o instituţie ci,
mai curând, o familie spirituală.
„Ceea ce a făcut Artur Silvestri – continuă
Melania Cuc cu evocarea vremurilor de aur
- nu a fost doar un mecenat de
duzină, a fost o Şcoală în
sensul adevărat al cuvântului. Şcoală de patriotism
fără lozinci, marşuri, imnuri belicoase. El a pornit de la
rădăcina neamului, a creat valoare culturală prin
recunoaşterea Bisericii Ortodoxe ca leagăn al neamului şi
culturii protoromâne. Un curent care îi aparţine.
Cum să nu aibă efect
sacrificiul pe care l-a făcut – urcuşul pe Golgota Ţării în
care a trăit şi a murit?! După el vor veni alţii, chiar
dacă nu din generaţia imediat următoare.”
Edificator
este faptul că Melania Cuc recunoaşte că fiecare scriitor legat
într-un fel sau altul de România Tainică a lui Artur Silvestri poartă
în el o scînteie din focul care l-a mistuit pe Maestru. De aceea, spune ea, „îi suntem datori să-i ducem nemurirea
mai departe.”
Şi
cu valul emoţiei pe chip şi în
piept, Melania Cuc conchide:
„Artur Silvestri a fost un semn de la
Dumnezeu pentru a ne demonstra că totul ţine de noi, de
verticalitatea cu care privim lucrurile esenţiale.
A fost generos, pentru că
avea de unde să ofere, şi nu mă refer aici la finanţe. A
dat speranţe şi clipe din timpul său liber.
A acţionat pentru
cinstirea memoriei unor colegi de breaslă trecuţi la cele
veşnice, aşa cum a fost şi în cazul înfiinţării Bibliotecii Francisc Păcurariu. (...)
Noi, oamenii suntem ca
apa, curgem, dispărem în nisipuri.
Să scriem cât mai suntem
stăpâni pe un creion şi o hârtie, ceea ce simţim, ceea ce
ştim despre un Omul care şi-a făcut aici datoria, apoi a plecat
înspre îngeri.”
Profesor
doctor Viorel Roman, istoric reputat, consilier academic la Universitatea din
Bremen, Germania, dă mărturie în carte despre ceea ce l-a legat de
Artur Silvestri.
Domnia
sa a publicat articole de specialitate în revistele Editurii Europa Nova: Naţiunea, Dacia literară
şi Mileniul III,
înfiinţate şi conduse de Artur Silvestri. El spune: „Într-o
lume în care majoritatea vor să fie, să pară altceva decât sunt,
Artur era o excepţie şi
înainte de 1989: o personalitate complexă şi totuşi un om
admirabil de cultivat, direct şi sincer. Cu ochii negri,
pătrunzători, ne invita parcă să trecem peste inevitabilele
convenţii ca să vedem ce putem face împreună pentru neamul
românesc. Era un patriot de şcoală veche.”
Ca
un veritabil tribun, Artur Silvestri ştia să înflăcăreze
mulţimile, avea vocaţia de a aprinde spiritele către idealuri
înalte cum ar fi iubirea de neam şi descoperirea a tot ce e valoros din
istorie. „Artur m-a înflăcărat
nu numai pe mine, ci o întreagă redacţie, o generaţie” –
afirmă Viorel Roman, specificând în continuare:
„Artur era informat cu toate curentele literare
moderne, era angajat pe mai multe planuri în societate, dar era profund ancorat
în civilizaţia creştină. Nu era ca o frunză în bătaia
vânturilor culturale la modă, ci ca un stejar secular cu
rădăcinile în scrierile patristice.”
Istoricul
Viorel Roman explică şi conceptul de Românie Tainică,
aşa cum l-a fundamentat Artur Silvestri precum şi obiectivele
acestuia:
„România Tainică a lui Artur Silvestri refuză în mod categoric
formele fără fond, care domină şi astăzi piaţa
ideologică de la Porţile Orientului. Convins că nu trebuie
să ne ploconim pentru a avea dreptate, el căuta rădăcinile
culturii şi civilizaţiei românilor şi lupta pentru
depăşirea superficialităţii şi a occidentalizării
fără noimă a ţării.”
La
rândul său, Doina Maria Păcurariu, scriitoare, profesor universitar,
hispanist, cea care i-a tradus parte din opere în limba spaniolă, îl
evocă pe un ton nostalgic şi duios, subliniind latura
caritativă, generoasă a lui Artur Silvestri, care sărea în
ajutorul confraţilor de câte ori aceştia aveau nevoie, sprijinindu-i
moral şi material cu o mărinimie rar întâlnită. Îşi punea,
cu alte cuvintele, toate resursele, la dispoziţia aproapelui.
„Mi-a plăcut că
dânsul era foarte practic, vedea toate problemele, găsea soluţii
şi argumente. Era greu de clintit. Judeca toate aspectele şi pentru
viitor. E foarte interesant că el părea un om, să nu zic
bătrân, dar matur, aşezat. Pe urmă am aflat că era cu vreo
20 de ani mai tânăr decât mine.”
Dimitrie
Grama, poet şi medic, plecat din România încă din 1968 dar
colaborator apropiat al lui Artur Silvestri, relatează cum l-a cunoscut pe
acesta:
„Într-o bună zi, prin
2004, m-am trezit cu o scrisoare, de fapt un fel de manifest cultural, de la un
domn din România, prin care eram invitat să-mi expun părerea şi
eventual să particip la re-etablarea unei activităţi culturale
româneşti, bazată pe redescoperirea valorilor autentice, pe
încurajarea tuturor românilor de pretutindeni să participe la emanciparea
unei noi societăţi culturale româneşti, postcomunistă.
Acest domn era Artur
Silvestri.”
Dimitrie
Grama îl cuprinde pe Artur Silvestri într-o sintagmă remarcabilă: „Artur mi-a fost prietenul apropiat de la
distanţă” şi mai afirmă, cu simplitatea marilor
spirite:
„Vorbeam aceeaşi limbă”.
Nu
e de mirare, pentru că, mărturiseşte medicul-poet: „eu
şi Artur priveam lumea prin aceleaşi lentile”.
E
mare lucru să întâlneşti un astfel de suflet-geamăn.
„M-a impresionat mult la Artur
dragostea lui faţă de originea şi istoria românilor şi, ca
o continuitate normală a acesteia, angajamentul lui în toate problemele de
păstrare şi afirmare a tot ceea ce este frumos şi bun la
români.”
Orice
pomenire a numelui lui Artur Silvestri, verbal sau în scris, este aidoma unei
„slujiri”, aşa cum remarcă prof. Dr. Virgiliu Eustaţiu Radulian, psiholog, pedagog,
scriitor. În interviul luat pentru cartea de faţă, această
personalitate dă mărturie despre Artur în cuvinte neasemuite:
„Şi apoi, de fiecare
dată când ne întâlneam, nu ne mai puteam despărţi, dacă
asta poate caracteriza natura relaţiei noastre. Era fermecător,
adică dincolo de luciditate, de competenţă şi de idei
majore pe care le promova, avea un farmec. Artur Silvestri era tandru,
dacă pot să spun aşa, avea o apropiere sufletească,
aşa că nu m-am simţit străin de el niciodată, chiar de
la început. Era cald, avea o
căldură sufletească, ceea ce nu au toţi mentorii
culturali.”
Virgiliu
Radulian apreciază că era vorba de un soi de empatie: „el te pricepea din prima clipă,
ştia imediat dacă e o relaţie care va putea dura în timp sau
nu.”
Aidoma
unui bun duhovnic te făcea să
simţi nevoia să i te confesezi şi să i te spovedeşti
cu probleme care îţi atârnau de suflet. Şi el se făcea
„părtaş” la viaţa tuturor, lua asupra sa poverile altora şi
încerca, pe cât posibil, să le uşureze.
Iată
ce spune Eustaţiu Radulian în acest sens:
„...îl simţeam pe dânsul
ca pe un părtaş la viaţa mea, adică nu ca pe un observator
rece, străin şi îndepărtat. Artur Silvestri era un om apropiat
care împărtăşea cu mine, nu numai valori dar şi fapte,
şi experienţe, trăiri.
Un asemenea interlocutor care
ne-a fost în aceeaşi măsură călăuzitor şi
prieten, şi chiar confesor nu e uşor de găsit. Nu-i uşor
să fii în aceeaşi măsură şi prieten şi
călăuzitor. (...) Noi, cei care l-am cunoscut, am fost
privilegiaţi”.
Abia
citind aceste mărturii despre modul cum l-au cunoscut şi preţuit
alţii pe Artur Silvestri, îmi dau seama ce norocoasă am fost în 2008,
când Artur Silvestri, m-a descoperit şi mi-a propus deschis: „Locul
Dvs. Nu poate fi decât printre noi!” Atunci nu realizam ce
înseamnă toate aceste cuvinte. Abia mai târziu le-am desluşit
rostul. Artur Silvestri avea nevoie de
oameni care să-i întreţină şi să-i continue lucrarea,
la un alt nivel, după ce el nu va mai fi în mod fizic printre noi. Avea nevoie ca România lui Tainică
să nu se împrăştie, ci să-i continue visul, chiar dacă
la o altă scară. Şi gândul acesta mă cutremură. Vorba
Melaniei Cuc: „S-a frânt ca o
prescură, pentru noi, fiecare”.
„Eu cred – spune Eustaţiu Radulian oferind amănunte de importanţă
excepţională – că acolo
sus unde este el – Dumnezeu să-l ocrotească! – realizează retrospectiv
că a unit miraculos trecutul cu prezentul şi cu viitorul. Este
nemaipomenit! A pornit de la textele getice, tracice, pe urmă a ţesut
o reţea de bază cu intelectuali din orice parte a lumii, românii de pretutindeni şi a
folosit cu mare măiestrie comunicarea prin corespondenţă şi
cărţile în această acţiune. Îmi amintesc cum ne trimitea,
de exemplu, O scrisoare şi un dar
de Crăciun...o carte sau o cărticică în format
electronic...Lega astfel credinţa cu patriotismul, cu românismul, cu
naţionalismul. Eu deseori spun că această
corespondenţă cu Artur Silvestri nu a fost un hobby, a fost o punte
sufletească şi o armă spirituală.
Şi a mai fost ceva foarte
important la Artur Silvestri: avea sentimentul
responsabilităţii vremurilor ce le trăim. Cred că a fost o făclie a
contemporaneităţii noastre, pentru că noi, să
recunoaştem, aveam tendinţa să adormim. Ori, el a ştiut
foarte bine cum să pună problema guvernanţilor noştri,
pentru că aceştia erau nişte sirene care ne adormeau spiritul,
ceea ce se întâmplă şi astăzi.
Asta a fost acut, adică ne-a dat de înţeles şi ne spunea
prin tot ceea ce făcea: „Domnilor, nu dormiţi!”
El
dădea direcţia, sugera drumul şi o pornea înainte, dar nu te
obliga să mergi pe el. Şi eu
nu văd altfel decât imaginea unei păduri dese şi întunecate unde
oamenii orbecăie dar, unul singur taie cărarea dreaptă, drumul
spre ieşire, cu făclia în mână iar ceilalţi, iluminaţi
astfel, îl urmează. În privinţa aceasta el este un
înaintemergător al nostru.
Referitor
la programul „Asociaţia Biblioteci pentru sate” – înfiinţată
şi coordonată în acţiune de Artur Silvestri, care a avut ca
rezultat un număr impresionant de 45.000 de cărţi
împrăştiate în toată ţara, aşa cum nimeni altcivena nu
a făcut, Eustaţiu Radulian precizează ceea ce era important pentru
Artur Silvestri: şcoala şi cartea care au fost „pilonii construcţiei lui. El a văzut poate mai clar decât un
ministru care erau problemele bibliotecilor şcolare din mediul rural
îndeosebi.”
Virgiliu
Radulian aminteşte, în calitate de preşedinte al juriului la
ediţia I (martie 2005), de
atmosfera de lucru de la ARP, adevărată emulaţie spirituală
şi efervescenţă, pe când
pregăteau manifestările de premiere pentru Patrimoniu:
„Conta foarte mult spiritul cooperant al lui
Artur Silvestri, foarte cooperant, dar foarte orientat spre a repera valoarea.
Avea un cult pentru excelenţă, pentru excelenţa
intelectuală, morală şi sufletească, nu numai strict
profesională...”
În conturarea personalităţii lui Artur Silvestri, nu poate
lipsi concepţia şi atitudinea lui faţă de patrimoniul
naţional:
„El
a lărgit – spune Virgiliu Eustaţiu Radulian – noţiunea de patrimoniu de la valori materiale culturale, de la
documente, mărturisiri, date istorice...la tot ceea ce suntem noi.
Adică, în patrimoniu naţional, aşteaptă de la noi să păstrăm ceea ce
ne-au lăsat şiu să ducem mai departe, să ne ridicăm la
înălţimea lor, să fim „părinţi ai patriei de azi”.
După deviza silvestriană „Să înflorească o mie de
flori” care a devenit curând un program practic, Artur Silvestri a fost
numit „Grădinarul dăruit” care visa ca, în pajiştea
mirabilă a literaturii române, sub lumina lui spirituală să
înflorească florile şi să înmiresmeze aerul.
Lucian Hetco, poet, eseist,
jurnalist, important promotor al culturii române în Europa occidentală,
editor-redactor şef al prestigioasei reviste Agero, Stuttgart,
îşi oferă în această carte gândurile legate de Artur Silvestri,
afirmând că: „Mesajul lui Artur
Silvestri pentru posteritate este: curaj, credinţă, morală
şi perseverenţă!”
Cu clarviziunea-i specifică unui fin analist şi webmaster de excepţie, dar
şi cu o căldură din care degajă afecţiunea
necondiţionată, Lucian Hetco aminteşte de prima întâlnire pe
calea internetului cu Artur Silvestri:
„...i-au
urmat sute de epistole, multe dintre ele scrise la ore târzii din noapte,
atunci când ştiam că-l găsesc (în închipuirea mea) undeva
într-un nor de fum albăstrui de ţigară, cu părul
cărunt legat la spate, sprijinit în barbă, poate într-un scaun de
piele în spatele biroului masiv de stejar, unde părea a fi un Nestor,
mentor şi intelectual rasat, fin şi atent observator al
societăţii şi literaturii româneşti contemporane, precum
şi al istoriei noastre străvechi.
A fost,
pentru mine, o dovadă suplimentară că intelectualitatea
română de excepţie, cea tainică,
aşa cum îi spunea, îşi strângea deja rândurile în vederea unei
confruntări cu Puterea şi cu mentalitatea de învins care o cuprindea.
A fost pentru mulţi dintre noi un exemplu de marcă între
intelectualii români ai momentului, ce au analizat mentalitatea
românească, ori dramatismul exagerat, lipsa de curaj şi de
morală a unei societăţi în derivă”.
În continuare, Lucian Hetco punctează cu şi mai mare
claritate:
„Meritul
cărturarului este faptul că piatra de hotar ce a pus-o de o vreme,
este deopotrivă vizibilă şi incomodă în continuare pentru
ce ce n-au reuşit să îl înţeleagă, personalitatea lui fiind
o provocare de proporţii ce trebuie acceptată alături de metoda
ce a impus-o şi care sunt sigur că va convinge în timp, fiind singura
cale către succes!
Căci
lucrurile adevărate, cinstite dar incomode trebuie să se spună
întotdeauna, precum şi argumentul cuvintelor trebuie să fie
întotdeauna mai puternic decât cel al pumnilor.
Având conştiinţa
nemărginirii, a eternităţii, a tragismului intelectualului român,
opera lui Artur Silvestri – şi nu mă refer aici doar la cartea lui
scrisă, , ci în special la fapta Omului Mare ce a fost – nu mai este
astăzi nici tainică şi nicidecum ascunsă, ori de
factură dizidentă, ci este de acum înainte un punct de reper pentru
orice intelectual ce se respectă, chiar şi pentru cei ce i-au purtat
sâmbetele.”
Al.
Florin Ţene – poet, critic literar, eseist de factură
filozofică, preşedintele Ligii Scriitorilor România îi face, la
rându-i, un portret lui Artur Silvestri
subliniind sprijinul efectiv pe care l-a primit de la acesta pentru
înfiinţarea Ligii şi a revistelor aferente.
„Spiritual
şi ca un simbol peste
veşnicie, Artur Silvestri rămâne PREŞEDINTELE DE ONOARE al LIGII
SCRIITORILOR şi lumină pentru discipolii săi.”
Dan Brudaşcu,
eminent om de cultură, profesor universitar, doctor, jurnalist, scriitor,
poet, traducător, istoric, editor care şi-a aşezat numele pe
cca. 90 de cărţi, dicţionare, biografii, traduceri, articole, -
dă referinţe, „Cu pioasă
aducere aminte” despre cărturarul Artur Silvestri.
„Artur
Silvestri a făcut parte din casta acelor puţini care au acţionat
pentru slujirea fără condiţii a neamului său. Cu orice
preţ. Inclusiv cu preţul propriei sale vieţi. De aceea, este mai
mult decât firesc să deplângem grăbita şi neaşteptata lui
plecare, acum, când mai erau atât de multe lucruri fundamentale de făcut,
iar el era atât de util şi necesar poporului din care s-a născut.
(...)
Artur
Silvestri a fost un mare risipitor. Cu o ştiinţă rară, el
îşi atrăgea cunoscuţii sau prietenii în această
aventură a dăruirii dezinteresate.”
O altă personalitate
copleşitoare a culturii româneşti în lume, Vasile Andru, scriitor de
factură predominant religioasă, profesor la Facultatea de jurnalism,
prozator, eseist, cercetător şi istoric al religiilor lumii, autor a
peste 25 de cărţi, în
intervenţia sa, intitulată „Revelaţia Artur Silvestri” –
arată cum se poate „gestiona o
legendă” şi în acest sens, se referă la cea care a fost
legată de personalitatea lui, cu fire indestructibile, pe care, iată,
nici moartea nu a putut să le dezlege:
„Mariana
Brăescu Silvestri este o scriitoare retrasă în umbra unei misiuni:
să gestioneze o legendă, s-o statueze, s-o învăpăieze.
Şi face acest lucru cu dăruire, dar şi cu har. (...)
Acţiunea
are şi o motivaţie subiectivă, orientată spre cultivarea
posterităţii soţului; dar este şi mecenat artistic. (...)
Este
cazul excepţional când cineva ştie să „gestioneze” un mit,
să poleiască un blazon. Lucrul trebuie evidenţiat, mai ales în
contextul în care românii sunt în genere indiferenţi şi
neeficienţi în gestionarea miturilor noastre vechi şi la acreditarea
altora noi. Capacitatea de a propulsa un mit (mitul este o variantă mai
durabilă a brand-ului) ţine şi de strategie, de
inteligenţă afectivă şi, ziceam, de har.”
Elvira Irşai, reporter, realizator de emisiuni TVR, la rîndul
său, scrie:
„Artur
Silvestri a încercat să oprească, prin opera sa, clipa, şi să o fixeze, undeva, pentru urmaşi, având
convingereaa că toate cărţile sale, dar şi altele, vor fi
citite şi „vor face bine cuiva,
cândva, într-un loc oarecare de pe pământ”.
Monica Atanasiu – în chip obiectiv dar şi subiectiv, în calitate
de prietenă şi rudă, îl consideră pe Artur, „prietenul de care ne va fi întotdeauna dor”
– şi evocă plină de nostalgie întrunirile familiale în care
Artur Silvestri strălucea şi oferea din belşug din
gentileţea sufletească, sensibilitatea deosebită la tot ce era
frumos, ce-l caracterizau pe acest Om.
Mariana Gurza, jurnalistă,
prozatoare, poetă, îi închină câteva pagini, în care
mărturiseşte sincer: „Nu cred
că mai există altcineva ca Artur Silvestri”. În nuanţe
calde, afectuoase îl prezintă pe Artur Silvestri ca pe un mentor cu totul
special, „omul care mi-a adus lumina, cel
care mi-a arătat plin de bunătate taina lumii cu frumuseţile ei.
Un OM darnic, mărinimos, bun cu cei care meritau, indiferent
faţă de cei meschini, iubitor de natură, prieten al
necuvântătoarelor.
Am fost
martoră în noapte, de la distanţa internetului, cum trudea pentru binele Neamului Românesc,
pentru trezirea conştiinţelor adormite. Oare câţi ştiu
că dânsul, singur, se ocupa la început de florile sale? O muncă titanică care a dat rod!”
Subscriu acestor
gânduri ale Marianei Gurza. Personal, de aproape trei ani mă
străduiesc să găsesc un spirit iluminat cu care l-aş putea
asemui pe Artur Silvestri. Am căutat zadarnic în mediul scriitoricesc, în cel artistic, în
cel teologic. Artur Silvestri a fost şi a rămas UNIC, aşa s-a
impus în conştiinţa şi
inima mea şi aşa va rămâne. Locul lui a rămas gol,
căci e de neînlocuit. Câteva reflexii din personalitatea lui le întâlnisem
la unii din duhovnicii mei bătrâni pe care-i avusesem, dar care acum au
plecat şi ei în lumea luminii continue, să-l întîlnească pe
Artur Silvestri.
Un alt poet care dă
mărturie despre Artur Silvestri este Teofil Răchiţeanu.
Majoritatea celor intervievaţi din această carte spun despre Artur
Silvestri că l-au cunoscut fără să-l fi cunoscut. Aşa
este şi poetul Teofil Răchiţeanu care se consideră
privilegiat pentru tot ce i-a dăruit acesta.
„Artur Silvestri a
fost un om cu idei mari, o personalitate complexă, din stirpea marilor
noştri enciclopedişti, de tipul lui Haşdeu, Pârvan sau Eliade.”
Elena
Buică, prodigioasa autoare din Canada care ne bucură întotdeauna cu
scrierile sale, dă mărturie despre Artur Silvestri că „Era un spirit larg, cu o deosebită
forţă, tenacitate şi mobilitate intelectuală”. Ea
subliniază că deşi a trecut atâta timp de la dispariţia lui
fizică, Artur Silvestri „parcă
ar fi plecat numai un timp, să se întremeze şi să se
întoarcă, să-şi vadă de rosturile sale întodeauna peste asupră de măsură adunată
pe biroul său. (...) Spiritul lui este atât de viu, încât îi simt
prezenţa alături cînd mă aşez la masa de scris.”
Frumos şi adevărat.
Subscriu fără condiţii.
În privinţa comunicării cu
Artur Silvestri, Elena Buică remarcă un lucru important:
„Era
o comunicare ce se făcea pe un canal tainic, parcă despicând luminile
de umbre”.
Ea subliniază latura
spirituală a lui Artur Silvestri:
„A
fost un om profund religios. Religia a fost axa scrierilor şi a
vieţii sale.”
De asemenea, scriitoarea Elena
Buică evocă momentul când a stat lângă crucea lui Artur
Silvestri, la Mănăstirea Pasărea:
„Lângă
crucea mormântului său nu starea de plâns m-a stăpânit, aşa cum
îmi închipuiam, ca o adevărată descărcare, şi nici cea de
revoltă şi neputinţă în faţa nedreptei frângeri a
vieţii sale. Am trăit o stare de sfinţenie cu îngeri în
preajmă, de supunere în faţa marilor şi tulburătoarelor
taine şi a voinţei lui Dumnezeu.”
Cristina Bunea îl consideră pe Artur Silvestri „Omul care mi-a schimbat viaţa”.
Maia Cristea Vieru scrie:
„Artur Silvestri a fost şi va
rămâne un far, unul din cele mai minunate modele umane ale acestei epoci, în care tocmai modelele şi
caracterele deosebite lipsesc.”
Elisabeta Iosif, poetă, prozatoare, jurnalistă,
Preşedinta Ligii Scriitorilor din România, Filiala Bucureşti,
redactor şef al revistei electronice „Cetatea lui Bucur” – scrie:
„Pentru
mine a fost întotdeauna un înţelept. Revista „Cetatea lui Bucur”,
iniţiată de cel pe care îl consider înţeleptul acestei
cetăţi, trebuie să învie candela recunoştinţei din România Tainică sub lumina cuvântului, izbucnind asemenea
izvorului, ca o carte. Ea mai aşteaptă încă lovitura de toiag a lui Moise”.
În chip
admirabil, Rodica Lăzărescu, profesoară, doctor în filologie, vine cu o mărturie
surprinzătoare şi cu evocarea anilor de liceu în care Artur Silvestri
i-a fost coleg.
Deosebit de emoţionantă
este mărturia tatălui lui Artur Silvestri, scriitorul Al. T.
Drăgănescu, interviu luat de Maria Vaida şi ilustrat cu o serie
de fotografii familiale, în care-l vedem pe Artur Silvestri copil, adolescent
şi matur, alături de părinţii săi.
Cartea „Artur Silvestri. Aşa cum
l-am cunoscut” – având ca figură centrală imaginea lui Artur Silvestri,
urmăreşte un fir conducător: activitatea de la Luceafărul,
grupul luceferiştilor, lansarea ideilor de protocronism, noua geografie
literară, confluenţele şi influenţele în
constituirea acelei mişcări naţionale în cultură
numită Reţeaua culturală ARP şi grupul de presă
on-line, locul lui Artur Silvestri în galaxia marilor promotori şi
civilizatori ai neamului. Este o carte bine structurată, construită
arhitectonic, cu multe intervenţii salutare ale unor oameni de litere români
din ţară şi diaspora, scrisă sub imperiul emoţiei
fireşti, dar şi al respectului şi aprecierii de care Artur
Silvestri s-a bucurat şi se bucură încă, din partea celor care
iubesc cultura română şi valorile ei.
CEZARINA ADAMESCU,
Redactor la www.agero-stuttgart.de
17 decembrie 2010
***
Propuneri si contacte : editura.online@gmail.com
Situl aparţine ARP -
ASOCIAŢIA ROMÂNĂ PENTRU PATRIMONIU