Cezarina Adamescu
POVESTIND VIRTUALUL. UN ROMAN
MINIMALIST DE DUMINICĂ
CRISTINA ŞTEFAN, DIMINEAŢA, ALTFEL...
mic roman de conversaţie, Editura
Semănătorul, online, 2010
De ce trebuie mereu să
explicăm inexplicabilul? De ce simţim nevoia să disecăm,
să mursecăm realul până la limita cu imaginarul? Ce ne
frământă şi nemulţumeşte atât încât să dorim
să ne creăm propria lume în care să ne desfăşurăm
abilităţile, dorinţele refulate, ideile, împlinirile şi
neîmplinirile? Întrebări retorice, desigur.
Proză surprinzător de proaspătă,
autentică, de nuanţă autobiografică, tonică,
realistă, cu inserturi onirice, ori mai
degrabă psihanalitice, roman postmodern de o viociune
a exprimării demnă de marii condeieri clasici, acesta este microromanul Cristinei Ştefan, alias Adala Chifor, alias Elina –
personajul graţie căruia s-au încropit aceste rânduri.
Începând de la titlu, destul de
sugestiv, dimineaţa promite o zi plină de surprize, e momentul zilei
cel mai propice marilor planuri de peste zi. Cât din ele se vor împlini,
rămâne la aprecierea scriitoarei, ori la fantezia cititorului.
Dar, dimineaţa, totul e
posibil. Chiar şi o spectaculoasă minune în viaţa ta,
neaşteptată şi necăutată, venită intempestiv în
peisajul cenuşiu al existenţei diurne şi, mai ales nocturne, cu
visele strivite între pleoapele bosumflate încă...
Singurătatea e personajul
principal al acestei cărţi. În toate nuanţele sale. Chiar
şi singurătatea-împreună între aceiaşi pereţi
domestici, în care, demult nu mai există nici un avânt liric, rutina şi-a
pus rugina pe toate paginile albe şi cenuşii ale vieţii în doi.
Doar o nefericire i-ar mai putea alătura din nou în simţăminte.
Zdrenţele unei iubiri fracturate
de absenţa copleşitoare şi de micile griji transformate în
pricini de stress, care apasă până la
pierderea identităţii spirituale.
Ce ar fi de făcut? Da, noi
încercări, fie şi virtuale, de a încropi un dialog fie şi cu un
simbol ID misterios, în care nici
măcar nu se ghiceşte sexul.
Totul teribil de impersonal, de
parcă ai citi un generic şi alegi aleatoriu un nume, o cifră, o
emblemă, doar pentru frumuseţea designului.
Surpriza însă, poate da buzna,
aşa cum face ea, de obicei, pe neaştepatate.
Cine s-o poată opri şi
cui, ce-i mai pasă?
Protagonistei, în nici un caz.
Ea se pune la dispoziţia
propriilor trăiri în căutare de certitudini, după ce, zile în
şir ţine piept provocării.
Autoarea a părăsit stilul
clasic de scriere, preferând unul ultramodern, cu intersectare de planuri, cu
gânduri, cuvinte şi acţiuni pe mai multe plaje, unite într-un punct
forte care constituie şi intriga microromanului.
Va avea sau nu va avea loc întâlnirea celor doi? „This
is the question”...
Subtitlul: „mic roman de
conversaţie” – explică totul. Este un
parcurs solilocvial cu spargeri de ritm ca atunci când se rupe un cordon viu alcătuit din trupuri umane.
Să ne închipuim că aceste trupuri sunt cuvinte, sunt gânduri, sunt
sentimente, sunt gesturi, săvârşite într-o perfectă luciditate
pentru ca din nou, valurile vii ale capetelor cordonului să unduie pe bulevardele largi ale fanteziei.
Buuuun!
„Introspecţiile Elinei”
(nume purtător de Dumnezeu – Eli) – prima secvenţă ne-o aduce în prim plan,
firesc, pe Elina, prezentată
deocamdată doar după vestimentaţie. Introspecţiile sale în
oglindă sunt doar modalităţi de a se recunoaşte şi a
se autodefini, ceea ce nu e deloc lesne. Se distinge vocea auctorială care
se confundă de multe ori, cu cea a
personajului, ceea ce se întâmplă frecvent în romanele autobiografice sau
în cele cu un pronunţat caracter memorialistic. Autorul împrumută
câte ceva din trăsăturilor tuturor personajelor. Până şi
vocea. Ecoul numelui, ni-l poate aduce pe Dumnezeu foarte aproape, chiar în noi
înşine.
Tonul autopersiflant
scoate la iveală un personaj cu un ascuţit simţ ironic, de
fină observaţie, analitic şi sintetic în acelaşi timp.
Fraze de felul: „Elina coborî scara spre o nouă zi” provoacă,
incită la prospecţii, la
călătorii iniţiatice în proza fantastică a începutului de
mileniu, cu lumi paralele, suprareale, magice, în
care poţi întâlni fantasme la tot pasul. Să nu exagerăm. Lumea
Elinei suntem noi, persoanele cu care se aseamănă până la
identificare. Întâmplările sunt ale noastre, doar că sunt relatate
altfel. Nu vă recunoaşteţi?
Refugiul în lumea virtuală e
doar un pretext pentru a fugi de sine însăşi, de singurătate,
deşi declară că-i place „liniştea
singurătăţii”. E mai degrabă o spaimă de necunoscut,
de ce ar putea descoperi despre sine dacă s-ar analiza mai bine. De aceea,
e preferabil să renunţe, să caute altceva, altceva, altceva...
Ceva care s-ar mula perfect pe
propria structură sufletească.
Femeie de condiţie medie, nici
superbă, nici ştearsă, cu un anume şarm care
izvorăşte mai degrabă dinlăuntru, cu preocupări
artistice, care-i aduc surâsurile ironice din partea marii majorităţi
feminine, femeie care ştie ce vrea (sau poate nu!!) dar aşa
înţelege ea să trăiască, din certitudinile
nesiguranţei pe care ţi le oferă arta, Elina e o femeie
matură care se apropie binişor de 40 de ani, nici măritată,
nici văduvă, care trăieşte într-o singurătate
autoimpusă, printre cărţi, şevalet şi muzică,
destul de cerebrală ca să-şi poată îngădui din când în
când câte un respiro de romantism pe care şi-l provoacă singură
cu un nesaţiu demn de marile spirite. Ea ştie mai mult decît oricare altă persoană că certitudinile
ucid. De aceea, preferă nesiguranţa fiindcă tot mai poate
ascunde în ea un strop de speranţă. Dialogul interior o domină.
Gâlceava cu sine în care ea întreabă şi tot ea îşi
răspunde. E o modalitate de psihanaliză ce se practică, nu e om
să nu se certe cu el însuşi. Dacă am fi prea
mulţumiţi, unde s-ar mai afla dinamica personajului?
Înclinaţia către
filozofie, către panseistică este
evidentă.
În cîte
fire se poate despica un fir?
Lumea imaginară în care
cutreieră gândul ei împreună cu iubitul, pe plaja întinsă,
îmbrăcată-n rochie de scoici şi cu eşarfe vaporoase, îi
oferă, da, confortul spiritual, cu condiţia să nu se
trezească. Zmucitul voalului poate fi
traumatizant, pentru că descoperă părţile vulnerabile, nude
ale eu-lui.
Cu marea, da, se poate identifica
lesne: „singură ca şi ea...adîncă, sigură în locaşul ei milenar”...
Un scris adânc, cu subtilităţi lingvistice în care să se
regăsească...Da, asta i-ar fi pe potrivă...un eseu despre
iertare...Perfect.
Eseul-
un pretext pentru o nouă introspecţie. Pornind de la „Rugăciunea
domnească” – pentru a-i ierta pe ceilalţi şi a fi iertaţi,
la rându-ne, trebuie mai întâi să ne iertăm pe noi înşine. E
greu, e uşor? Orice lucru e greu, înainte de a fi uşor – zice englezul: Everythink it’s hard, before it is easy...
Spiritul analitic, anevoie îşi va putea găsi liniştea
pentru că nu-i tihneşte, până nu întreabă, nu
cercetează, nu se lămureşte. În negăsirea unor
răspunsuri la întrebările-cheie se poate naşte nefericirea.
Alţii trăiesc, pur şi simplu, fără întrebări,
fără regrete, fără complexe. Cât din noi rămâne la
fel? Aproape nimic. Până şi
sufletul se schimbă. Nu te
poţi scălda de două ori în aceeaşi apă....
Ca să ajungi la deplina abluţiune, trebuie să te scalzi
în apa lustrală care a trecut prin
cenuşa crenguţelor de finic din Duminica Floriilor. Doar spiritele alese
reuşesc să se cureţe deplin. Urmele trecutului pot deveni
lesne dâre de întuneric obluminând Lumina de sine, cea care izvorăşte din
punctul pe „i”inimă.
Există o clipă de
supremă graţie în care decidem că trebuie să
iertăm...Ea vine de sus, fără doar şi poate. Şi e o
lumină pe care ţi-o aprinde altcineva, de pildă un înger...
În umbra acestei Lumini te poţi
refugia nestingherit, aşteptând chiar tu să ilumini
pe altul....
Dialogul interior nu cere
permisiunea. El se insinuează. Visul de dragoste continuă,
acelaşi, de data aceasta într-un „codru împăsărat”...
În decorul – populat cu imagini
stridente al calculatorului, gândurile internetiştilor
se aud limpede, întrerupte doar de cling-clangul
numit Sign out.
Curiozitatea
sporeşte pe măsura
imaginaţiei care aleargă precum mustangii
cei negri, zvâcnind în largul pajiştii lăuntrice. Ori poate vreun
Pegas? Încălecat de Orfeu,
înălţându-se lin în ochii miciţi de prea multă lumină
ai femeii...
Aripile spirituale cresc şi ele
din subţioara Cuvântului.
Cuvintele – paliativ pentru
străvechi cicatrice... Din seva lor se revarsă azurul...
Singurătatea amuşină oamenii precum un câine străin,
glezna subţire şi nudă... Un loc prielnic pentru căderea în
valuri...
De câtă iubire mai e nevoie
pentru a estompa cât de cât suferinţa gândirii?
„Numai gândirea şi durerea sunt fiice ale
liberului arbitru” – spune autoarea.
Începând cu secvenţa a treia,
autoarea părăseşte terenul atât de familiar al conceptului
filozofic, al ideaticii, pentru coborârea în contingentul uman, alături de
medicul psihiatru Clara Panduru, un profesionist de
temut dar şi de admirat în rândul, atât al personalului spitalicesc, cât
şi al largii mase a pacienţilor.
Nu e de mirare, fiindcă avea la activ rezolvarea celor mai grele
cazuri de psihoze, manii, depresii, schizofrenie, pe care le ameliora prin meloterapie
sau terapia prin pictură abstractă, cromoterapia.
Aici îl întâlnim pe Bogdan Leahu – interlocutorul de pe Mesenger
al Elinei, un om cu care Clara atingea fibrele unei comuniuni speciale pe calea
biţilor. Ce se întâmplă? Dedublare? Vom afla la sfîrşit...
Şi iată că e posibil
să întâlneşti persoana pe care ai căutat-o întreaga
viaţă, într-o neaşteptată împrejurare pe care nici nu
cutezi s-o numeşti „FERICIRE LA PRIMA VEDERE”, ori cel puţin, la
prima tastare.
Şi împrejurările conduc la
o „întâlnire romantică” – chiar dacă – virtuală: „era o seară ca-n poveste...nici prea
frig, ningea slab şi oraşul parcă se micşorase în contururi
albe”. Cum să pui frâu
imaginaţiei?
O modalitate de relaţionare, o
pierdere de vreme, exerciţii de vocabular, tâmpla tânjind după tâmpla
aidoma, mâna întinzându-se pe monitor să cuprindă o mână...Toate
acestea, atât de cunoscute, atât de banale în definitiv. De unde focul,
scânteia, aşteptarea, teama, o anume saţietate/ sau insaţietate
metaforică, nesiguranţa, triumful învingătorului, capitularea, satisfacţia?...
Cât de reală poate fi o
relaţie virtuală?
Totul decurgea la nivelul mentalului
de parcă fiecare ar fi vorbit singur!...Solilocvii...
E ca şi când ai juca şah şi ţi-ai da mat ţie
însuţi.
Bucuria victoriei este neînaripată.
Şi până la urmă totul devine atât de necesar, vital
aproape, de o stringenţă aproape religioasă, aproape
profană...Interlocutorul deveni real când vrei tu să-l aduci pe
ecran...
O fugă permanentă spre o
ascunzătoare posibilă, singura în care te simţi în
siguranţă: Cuvintele!
Ceea ce începuse ca un joc,
abstract, fără delimitări temporale sau spaţiale devenise
cât se poate de serios. Se simţea totuşi nevoia de ceva concret.
Pipăibil cu toate simţurile deodată. Şi ei doi, flămânzi
deopotrivă, erau gata să încerce prăjitura.
Uşa dintre ei
rămăsese întredeschisă.
Iubirea
dăltuieşte asemănări, spune autoarea. Dar şi
înalţă pe un soclu de mucava. Conferă calităţi în
plus. Şterge defectele. Şi într-un fel, pune măşti,
mistifică realitatea. În dorinţa de a conferi calităţi
acolo unde, poate, nu există.
Sau e doar dorinţa secretă
a fiecăruia de a se iubi pe sine însuşi? Transferarea afectului
asupra unui alt subiect. De fapt, fuga de sine. Un fel de: du-te-vino
până să cazi pradă grimaselor din oglindă.
Comunicări, studii despre
alteritate. Tot aia. Jumătatea mărului. Perechea.
Paşii târşiţi ai
disperării care nu se împarte cu nimeni...Cenuşăreasa care
nu-şi va mai regăsi, niciodată condurul...
Fiecare, meşter zidar şi
zidit în propria imagine, ca-n zidul mănăstirii. Un zid de cuvinte ce
trebuia sfărâmat ori înălţat, de fiecare dată, de la
temelie.
Mereu o luau de la început şi
înălţau edificiul până la turlă. A doua zi, iar de la
temelie.
Nu se lega pentru că jertfa nu
era încă primită.
Şi în sfârşit,
asistăm la o călătorie spre sensurile Elinei.
Senzaţia de virtual
nesfârşit...fără impact real...dorinţe ecranate...
Şi peste tot, inserţii
lirice care trădează mâna poetei...
O proză incitantă, aproape
fascinantă...izvorâtă din realul acerb care se prefigurează de când cu moda comunicării
virtuale...Unde sunt plimbările prin parcuri, pe alei, strivind frunzele
cu pantofiorul mic de lac? Unde sunt cei doi: „el major şi ea minoră”? Mais ou sont les neiges
d’antant? Sărutul furat şters aproape,
la colţ de stradă, în bătaia misterioasă a Selenei care împrăştie în jur umbrele
tăcerii?
Orizonturile de aşteptare nu se
întâlnesc decât în nadirul închipuirii.
Un joc la limita cerebralului...un
fel de produs al lui Belerofon călărind
himera...Şi himera poate fi orice: fericirea, certitudinea, un cămin,
un copil sau poate numai plăcerea trupească...Fiecare visează
altceva...Fiecare iubeşte pe altcineva...Intersectarea destinelor este un
joc al sorţii...
Pe frontispiciul acestei proze ar
trebui scris: „Orice asemănare cu realitatea este neîntâmplătoare,
ca şi personajele”.
A căuta similitudini, empatii,
e ceva firesc. Fiecare din noi a trăit, cel puţin o dată o
relaţie asemănătoare, în care partenerul corespundea perfect
idealului. Doar realitatea e alta. Confruntarea poate fi cât se poate de
dură.
Să
lăsăm inefabilul să vorbească...
O luptă surdă
fără învingători şi fără învinşi. Cu
părăsirea terenului de luptă din când în când şi revenirea
la locul faptei ca şi când nimic nu s-a întâmplat. Ceea ce este frapant,
cu adevărat este dedublarea personalităţii femeii care, nu
întâmplător e psihoterapeut, vindecând stările de dedublare. În timp
ce există un singur bărbat, Bogdan, avem de-a face cu două
femei: Elina şi Clara. Ca două feţe ale aceleiaşi oglinzi.
Tot ce-i lipseşte uneia, găseşti la cealaltă.
Doar trăirea
este aidoma.
Scriitoarea a dorit anume să
creeze un personaj cu personalitate dublă. Sau două personaje
îndreptându-se spre acelaşi destin.
Interesant e modul cum se
reflectă unul în celălalt, cum fiecare se poate studia pe sine,
privindu-l pe celălalt. Un fel de eu devenit tu. Vorba lui Nichita: „Nu
cum sunt eu sunt eu / Ci cum eşti tu sunt eu./ Un fel de tu sunt eu/ pe
care nu l-ai mai lăsat / să fie eu”.
În cele din urmă, aşa cum
se întâmplă îndeobşte, dragostea triumfă. Cei doi se întâlnesc
şi refac celula iniţială, ori mărul scindat pe nedrept,
care acum ia din nou forma perfectă şi coaptă, ca-n grădina
paradisului, aşteptând să vină omul să-l guste... Şi
totul se reface şi se reia de la capăt, ca-n prima
dimineaţă de luni a lumii...
„Şi
noaptea lor a fost întreagă” – conchide autoarea.
Inevitabil, autoarea trebuia să
opereze modificări, să provoace drame, astfel că o ucide pe
Clara la scurt timp de la intermezzo-ul liric cu Bogdan.
Despărţirea lor este
inevitabilă şi o regăsim pe ea, disperat de departe, la Detroit (de ce Detroit?),
alături de familia ei.
Relaţia cu Bogdan se
adânceşte într-o intensitate a trăirii virtuale, ca
o prelungire a
clipelor puţine petrecute împreună, cu disperarea că totul s-ar
putea termina în orice moment.
Finalul e deschis şi cititorul
e liber să aleagă.
Nici nu se putea altfel.
Cristina Ştefan posedă o
ştiinţă a comunicării, a dialogului, a descrierii, a creării de atmosferă şi
conturării de personaje, e un condei matur, format şi măiestrit
cu propriile trăiri care nu sunt deloc neglijabile.
Ele alcătuiesc o proză interesantă, frumoasă, antrenantă care poate fi citită de oricine, cu plăcerea de a se recunoaşte în ipostazele vreunui personaj, aşa cum, îndeobşte se întâmplă cu marile scrieri fără de care am fi foarte săraci în spirit.
Cezara
şi Ada, Galaţi, oct. 2010
CEZARINA ADAMESCU
6 noiembrie 2010
***
Propuneri si contacte : editura.online@gmail.com
Situl aparţine ARP -
ASOCIAŢIA ROMÂNĂ PENTRU PATRIMONIU