INTERFERENŢE.
ZECE IPOSTAZE ALE ÎNTÂMPLĂRII DE A FI
EUGEN DORCESCU, „Poemele bătrânului – Poemas del viejo”,
* Traducción del rumano – Elegii,
Editura Mirton, Timişoara, 2003 – : Rosa
Lentini y Eugen Dorcescu. Apărute,
sub titlul Elegii – Elegías, în
revista on-line “Cetatea lui Bucur”, Bucureşti, nr. 16, 17 iunie 2010. De
asemenea, în “Banat”, 6, 2010. Varianta online, la „Semănătorul-Editura online”, noiembrie 2010.
Rareori, poate de la Iannis Ritsos sau
Odysseas Elytis mi-a fost dat să fiu străbătută de atâta
fior dramatic şi liric în acelaşi timp, ca în „Poemele bătrânului”, grupajul
de versuri bilingve, în traducerea distinşilor Rosa Lentini şi a lui
Eugen Dorcescu, de curând descoperite şi asumate integral, fiind citite
sporadic în revistele on-line.
Personajul care îşi
arogă poemele, respectiv „Bătrânul” – cu o existenţă
ontică incertă, la limita realului cu suprarealul, atemporal şi
aspaţial, ubicuu şi ascuns în acelaşi timp, îşi
revendică dreptul la viaţă şi, mai mult, dreptul de a ne
locui şi de a-şi pune amprenta pe fiinţa noastră cu
aceeaşi dezinvoltură cu care, puternic şi slab în acelaşi
timp, ne ia în posesie.
Bătrânul este o
persoană carismatică. El a trăit îndeajuns ca să nu se mai
mire de nimic, precum muntele, precum marea, precum vechiul cer care
primeşte în braţele sale orice. Bătrânul poate trăi în noi
şi în absenţa noastră, mai mult chiar decât în
prezenţă, iată, ne populează absenţa, golul sufletesc,
ne descoperă spaimele, îndoielile, singurătăţile. El a
găsit o formulă magică pentru supravieţuire în
deşertul în care ne situăm, fie că vrem, fie că nu: „Bătrânul /
şi-a
simplificat, / şi-a geometrizat / afectele. Spune / că ierarhia
iubirilor sale /
începe
cu Iah Elohim, continuă / cu soţia, nepoţii, fiicele, cu / părinţii
şi fraţii – / cei după trup, cei întru credinţă-”. Ajuns la un asemenea
grad de asimilare a realului şi mai ales a imaginarului, Bătrânul „se opreşte la semeni, / diluându-se
enorm, pentru a-i / cuprinde pe toţi, pentru a / se distribui egal
fiecăruia, / se întoarce apoi, revine la / el însuşi,
încrezătoare”.
Important e de reţinut
că aici, ideea de jertfă este manifestă. Mai întâi el se
simplifică, îşi geometrizează afectele, pentru a se putea
prelungi în semeni, împrăştiindu-se şi împărţindu-se
egal fiecăruia. Este sinteza jertfelnică a Creatorului.
Şi
iată ce adevăr fundamental, ce axiomă se naşte în versurile
următoare: „el ştie / că a
iubi pe cineva dintre oameni / înseamnă / a dori să
trăieşti tu în locul lui / - spre a-l feri de ororile vieţii –”.
Aici este reiterată jertfa Mântuitorului care s-a făcut om pentru
a ne îndumnezei pe noi.
„A
iubi pe cineva înseamnă să trăieşti tu în locul lui” – este
un enunţ cu totul excepţional, o altă Regulă de aur a
creştinismului, care implică jertfa supremă pentru aproapele.
„El ştie / că a urî pe cineva
înseamnă / a dori să îl faci pe acela să / trăiască în
locul tău”, este ceea ce noi refuzăm îndeobşte, pentru
că noi dorim să
lepădăm povara care ni se pare prea apăsătoare şi
să ne eliberăm cât mai repede de ea, pasând-o altcuiva. E vorba
despre substituire, despre înlocuirea şi plasarea
responsabilităţii pe alţi umeri.
Bătrânul
a ajuns la o înţelepciune supremă, când excesele de orice fel devin
dăunătoare. Moderaţia, ponderarea este ideală. Calea de
mijloc duce mai degrabă la ţinta propusă. „bătrânul nici nu se iubeşte, / nici nu se urăşte,
/ el nu mai trăieşte de mult în / locul său, / el nu mai
trăieşte /în nici un loc / şi n-a murit încă”.
Asemenea tablou este de
văzut doar în deşertul necuprins al Tibetului, unde, asceţi
ajunşi la o vârstă respectabilă, privesc viaţa şi
moartea prin dioptriile sufleteşti şi ajung la performanţa
necorporalităţii, prin mortificaţie continuă sau alte
practici, trăind în chip spiritual şi doar ochii sau o mimică
imperceptibilă îi mai trădează că sunt vii încă. Ei au
viziuni şi locuţiuni interioare, trăiesc practic în chip
lăuntric în pofida stimulilor exteriori.
Pe
de altă parte, viziuni stranii, spectaculoase, de peliculă de
groază se derulează obsedant prin faţa bătrânului,
să-l scoată din starea cathartică în care îşi este de ajuns
sieşi. „Cadavrele încă vii”,
copacii fremătând, „acoperind
morminte de aer” şi soarele – „harnic
paracliser” adiind „subtil, a trecere, a/ descompunere, a /
putrezire, / în vitrine...” aprinde
candele, stinge lumânări,
în timp ce „cadavrele încă vii erau pline/ din creştet până-n
tălpi, / cu viermi lungi de / sudoare”.
O
altă dimensiune a fiinţei sale pământeşti este aceea
că, Bătrânul a devenit „Incompatibil
cu / spaţiul, cu timpul” – el a devenit „vechi de ani”, cu o
vârstă indefinită, dar supus, cu toate acestea, legilor imuabile ale
fizicii. În această ipostază, „bătrânul
îşi gustă, în / singurătate, acronia, / obligat, totuşi,
prin pârghia / necruţătoare a gravitaţiei, / să
rămână fixat într-un loc, / într-un topos”.
Se ştie, omul
dintotdeauna este robul spaţiului său mioritic, al toposului, al
meleagului de unde a survenit ca fiinţă. Desprinderea de matcă
este echivalentă cu o smulgere dureroasă, cu o (dez)locuire. Personajul
enigmatic al lui Eugen Dorcescu e uitat parcă în Spaţiul Târziu,
suspendat în timpul din ce în ce mai incert şi mai impersonal, „în spaţiul / de care nu-l mai
leagă nimic, / în afara repulsiei”.
Deşi nu mai e legat de
aceste coordonate spaţio-temporale, el le este prizonier şi aici se
constată o entropie stranie şi fabuloasă a timpului în
spaţiu, cele două se amestecă irevocabil în terenul de
luptă, în teatrul de operaţiuni care este umanul din noi. Teluric
şi cosmic de-a valma, într-un stat de om, într-o alcătuire de carne
şi duh, numită îndeobşte, fiinţă.
„Dar şi timpul deşiră şi
/ sfâşie – timpul, criminal nevăzut, / adânc împlântat / în inima
spaţiului, adânc / împlântat în trupul / bătrânului, / muşcându-i
sufletul, / însângerându-i sufletul, / noaptea, mai ales, / noaptea târziu, / colindând
prin coşmaruri, / ca o hienă”.
E o luptă qui pro quo, cu unghiile şi cu
dinţii şi nu se ştie cine, pe cine supune şi cât.
Desigur, spaţiul
şi timpul fiind incomensurabile, omul va fi totdeauna perdant, cu toate
arsenalele folosite împotriva acestor iluzii-concepte fundamentale, care pot
deveni la un moment dat convenţionale, funcţie de natura umană
şi de modul de receptare, conform
determinărilor fiecăruia.
Este relevant în poemul
acesta continuu, cum e folosită noţiunea de singurătate ca
şi determinare, ca şi accent personal, cu anumite conotaţii
pozitive ori negative. Singurătatea e fecundă, născătoare,
propice creaţiei, propice gândirii filozofice ori lirice, dar poate
cunoaşte şi aspecte patologice atunci când e prelungită peste măsură,
omul fiind o fiinţă eminamente socială. În viziunea autorului,
singurătatea ia alte dimensiuni, ea este personificată,
metamorfozată, ea pare un uriaş, un monstru care ameninţă
cu sufocarea, cu subminarea funcţiilor vitale şi a voinţei,
fiind, în acest caz, aidoma unei caracatiţe uriaşe care te înfăşoară
cu mii de tentacule: „Bătrânul e
atât de / singur, încât / a umplut, cu firava lui / substanţă,
spaţiul şi / timpul, / bătrânul e atât de / singur, încât / nu-şi
mai află loc în / spaţiu şi timp”.
Viziunile fantastice nu
întârzie să apară în această situaţie în care omul e
înghesuit, căutând să-şi afle loc în spaţiu şi timp.
Avem parcă de-a face şi suntem nevoiţi să acceptăm
sintagma lovinesciană „jocul vieţii şi-al morţii în
deşertul de cenuşă” – desigur, pe altă plajă, dar,
imaginile sunt foarte sugestive: pământ sterp ca după un cataclism
nuclear, scrum, cenuşă, fantome de fum, „operă a incinerării universale” – un peisaj
coşmaresc, „peste care/ noaptea
coboară definitiv”.
Bătrânul „s-a ghemuit în / vechiul lui faeton de / cenuşă,
/ cu vizitiu de / cenuşă, / cu doi cai de / cenuşă, / stă
rezemat pe tapiseria / de scrum şi cenuşă, /
străbate
un peisaj / neînchipuit de pustiu, / neînchipuit de frumos, / operă a
incinerării universale, / străbate un peisaj peste care / noaptea
coboară definitiv.” Ceea ce este şi mai straniu – e că
peisajul respinge şi atrage în aceeaşi măsură, are putere
de magnet şi cu cât vrei să te îndepărtezi, cu atât te apropii,
e ceva aproape magic şi nu poţi ieşi de sub vrajă.
În
mijlocul acestui pustiu de cenuşă, poetul are o viziune salvatoare:
„o singură flăcăruie, un rest / al
incendiului cosmic, îi / luminează,
/ de foarte departe, / drumul alb, / de cenuşă.”
Din secvenţa a V-a a
poemului-fluviu, intervin alte personaje care suplinesc stranietatea
peisajului: în timp ce Bătrânul
contemplă liniştit „marele
râu al timpului” – care seamănă cu Ibru, aşteptând
clipa când îşi va îmbrăţişa „mesagerul de flăcări” – el îşi va re-alcătui
familia din fiicele şi nepoţii focului, în timp ce fiicele lui
naturale l-au uitat demult.
„Fiicele bătrânului nu / l-au uitat, deşi,
de fapt, / nu-l mai ţin minte. /
El nu
le-nvinovăţeşte, el nu / învinovăţeşte
niciodată pe / nimeni (poate tocmai de-aceea / nu-l mai ţin minte), /
el contemplă liniştit marele / râu al timpului / (seamănă
cu / Ibru, îşi zice), / aşteaptă clipa când
îşi / va îmbrăţişa mesagerul de / flăcări, / când
va intra şi se va / face nevăzut în familia / focului, / când fiicele
focului, / nepoţii focului vor / deveni / propria sa / familie.”
Sunt absolut convinsă, absolut
convinsă că traducerea realizată de cei doi este cât se poate de
fidelă şi, după cât de muzical sună, ea va fi
receptată în ţările latino, cu real interes de către
iubitorii de poezie.
Dintr-o
dată, în poemul cu denominaţiunea „6”, părăsim zona fantasticului
şi coborâm în real, în spaţiul citadin, printre oameni, într-un
cotidian care nu-i mai poate oferi Bătrânului căldura, speranţa,
afecţiunea pe care el nu a mai aflat-o demult. Şi aici se simte
disperarea existenţială, indiferenţa şi chiar răutatea
oamenilor, în mijlocul cărora te poţi simţi mai singur ca-n
pustiul de cenuşă. Şi nu mai ai nici măcar fantasmele drpt
puncte de sprijin, fiindcă, o dată cu zorii, s-au
împrăştiat şi ultimele rămăşiţe de visuri.
„Bătrânului / i s-a făcut atât de lehamite
/ de ziua / ploioasă, de / înfăţişarea oraşului, / de
piaţa duhnitoare, / de semenii murdari, săraci, /
zbârliţi,
disperaţi, / i s-a făcut atât de / lehamite de sine însuşi, de /
propria-i viaţă, / încât, întors acasă, / şi-a şters,
cu / un gest decis, decisiv, / şi-a şters, de pe / pânza goală a
zilei, / statura, umbra / şi urmele – / atât înapoi, cât şi /
înainte”.
Existenţa
Bătrânului într-un spaţiu bine determinat îi conferă acestuia
siguranţă dar şi senzaţia că este supus forţelor
telurice şi cosmice, aidoma unui bob de nisip şi că voinţa
lui în acest angrenaj universal este nesemnificativă. De aceea omul
jinduieşte starea genuină în care i se lăsase măcar visul
şi deşertul lui de cenuşă pentru a-l străbate cu
puterea închipuirii.
În
această ipostază în care natura, cosmosul, viaţa
însăşi par să-l depăşească, Bătrânul „trăieşte, pur şi simplu, imensa / oboseală
a enigmei, / imensa povară a razelor / întreţesute, / imensa teroare
/ a soarelui ermetic, / straniu, greu, / apăsător, inexistent, / ar
vrea, timid, să / se smulgă din sine, /
să
fie liber, uşor, / să privească din văzduh panorama / primăverii
înflorite, /
intens
şi vast înflorite, / apoi, / să se întoarcă în tărâmul
secret, / la florile lui de / cenuşă”.
Contrar aparenţei de
mizantropie, Bătrânul este un personaj generos şi iubitor de semeni
până la jertfă, un altruism care adeseori în vremea noastră este
foarte prost înţeles: „bătrânul
e atât de / bun, încât, cum s-ar putea /
afirma,
cum / s-a şi afirmat, / e de-a dreptul crud, / bătrânul / îi
iubeşte pe / ceilalţi, şi / se urăşte pe sine, / îşi
urăşte prezenţa în / promiscuitatea oraşului, /
în
amalgamul de beţivi,/ câini, cerşetori / şi investitori
strategici, /îşi urăşte absenţa dintr-un / alt secol,
dintr-o / altă lume, / îşi urăşte ziua de ieri, / fiindcă
s-a înjosit s-o trăiască, / îşi urăşte / ziua de
mâine, / fiindcă s-ar putea înjosi / părăsind-o”.
Interesant
cum aşează autorul, gradat, în „promiscuitatea
oraşului”, categorii diferite: „amalgamul
de beţivi, / câini, cerşetori / şi investitori strategici” –
iată o scară nouă de valori.
Desigur,
pentru Bătrân, sfârşitul nu mai e demult un prilej de angoasă,
el a pregustat din dulceaţa morţii şi a priceput multe. De aceea
aşteaptă cu seninătate trecerea pragului: „Bătrânul pregustă / plictisul fără seamăn al
/ morţii, / festinul acesta funebru a / început de mult, / din
copilărie aproape, / bătrânul a trăit frenetic, / a iubit, a
petrecut, a muncit, / dar, nici un moment, n-a / părăsit masa de
ceaţă şi fum / a lui Thanatos, / prin umbrele ei îşi privea
/ convivii, / în negura ei îşi devora / plictisul, greaţa, lehamitea,
/ la acest ospăţ se află / şi-acum, / când primăvara
nu-i altceva decât o / invazie subterană de / viermi / şi-o explozie
celestă / de cenuşă”.
„Legea morală din noi
şi cerul înstelat deasupra noastră” – între aceste două
coordonate esenţiale se desfăşoară viaţa omului,
veşnic cu picioarele lipite de ţărână şi cu ochii
mijiţi spre cer, cruce verticală de carne pe meridianele
convenţionale pe care se mişcă împotriva voinţei sale, o
dată cu mişcarea de rotaţie şi cu cea de revoluţie.
Autorul
suprinde în chip magistral această ipostază a omului în durerea
şi bucuria de a fi, de a se manifesta şi de a avea puterea să se
împotrivească, chiar dacă fără rezultat, în virtutea
liberului său arbitru, la tot ceea ce nu-i este propriu.
Şi
în tot acest angrenaj în care este prins, el întrevede, aşa cum
mărturiseşte, o singură sărbătoare
existenţială, relevantă: „un cântec
ce leagă trup, / suflet şi cosmos, un / imn adresat solidarităţii
astrale, / eliberării durerii, luminii, / o sărbătoare ce începe
cu / tine şi se-ncheie cu / tine, / fiinţă tragică, / norocită
ce eşti, / o sărbătoare în urma căreia, / însă, / tot
duală rămâi: / în văzduh – flacără, / jos, pe
pământ – cenuşă”.
Şi
într-aceasta constă măreţia omului, a ceea ce scriitorul rus
Maxim Gorki a sintetizat într-o frază magistrală, chiar dacă în
alt context: „Omul! Ce mândru sună acest cuvânt!”
Un
om de la care putem învăţa însă, măreţia smereniei.
Zece poeme, zece ipostaze ale omului, ale
întâmplării de a fi. Zece poeme într-un
poem admirabil. O „Cântare omului” cu tot ce implică el.
Poemul este o imensă parabolă
existenţială în care omul luptă cu toate forţele din jur.
Cu un personaj-cheie care dezvoltat ar putea deveni
erou de roman, pentru că are ceva de spus semenilor săi, adică
nouă. Şi mai ales, care ne transmite, prin toată fiinţa
lui, emoţii estetice, stări bine definite. Care ne convinge şi
ne transmite un mesaj de speranţă, că, oricât ar fi
coşmarul de lung, într-o dimineaţă, tot ne vom trezi şi vom
putea lua totul de la început, ca-n prima dimineaţă de luni a lumii.
25 Gustar 2010,
CEZARINA ADAMESCU, redactor AGERO,
***
Propuneri si contacte : editura.online@gmail.com
Situl aparţine ARP -
ASOCIAŢIA ROMÂNĂ PENTRU PATRIMONIU