Ioan LILA
„în văzduh – flacără, / jos, pe pământ –
cenuşă”
Eu
nu am plecat niciodată de la ideea că unii scriitori sunt mai
valoroşi decât alţii, mai talentaţi, mai rafinaţi în gândire,
pentru că, privind cărţile de pe raftul unei biblioteci,
observăm că scriitorii se sprijină unii de alţii, poate
că volumele lui Tolstoi, de exemplu, n-ar sta singure în picioare.
Scriitorii sunt, fără nici o diferenţiere, născuţi
să fie truditori ai gândirii metaforice, pentru că ei
înnobilează fiinţa umană, care, de-a lungul secolelor, dacă
nu ar fi fost însoţită de legende, basme, povestiri şi poezii,
s-ar fi prăbuşit, fără îndoială, în ţărâna gândirii;
pentru că pasul spre animalitate este mic, eforturi uriaşe se depun
pentru educarea individului, pentru sensibilizarea lui.
*
„Poemele
bătrânului” / „Poemas del viejo” (Traducción del rumano: Rosa Lentini
şi Eugen Dorcescu), Editura on-line „Semănătorul”– noiembrie
2010.
*
Am
avut onoarea să mai scriu despre scriitorul Eugen Dorcescu, pentru că
este un scriitor de o valoare certă, cu un stil rafinat de cultură
filosofică.
Nu
am intenţia să vă povestesc poemele, vreau doar să detaliez
sunetul de harfă, pentru că, citindu-le, intri, vrei-nu vrei, într-o
vibraţie armonică cu ele:
„străbate
un peisaj peste care / noaptea coboară definitiv / o singură
flăcăruie...” (poem 4). Aici este, cred eu, cheia acestui volum
unitar şi de o adâncime filosofică ce mi-a incendiat gândirea cu o
frumuseţe a mesajului clar, tandru.
Efortul
de distanţiere de sine însuşi, plăcerea meditaţiei,
rafinamentul cu care scrijeleşte cu migală fiecare trecere a materiei
în propria ei nonexistenţă, pentru a-i sublima substanţa
miraculoasă, iată tehnica poetului, care este inimitabilă
şi de o mare profunzime, cum ziceam: „ar vrea, timid, să / se
smulgă din sine, / să fie liber, uşor, / să privească
din văzduh panorama / primăverii înflorite, / intens şi vast
înflorite, / apoi, / să se întoarcă în tărâmul secret, / la florile
lui de / cenuşă”. (poem 7).
Sau:
„şi-a şters / de pe pânza goală a zilei / statura, umbra şi
urmele - / atât înapoi, / cât şi înainte”. (poem
6).
Acum, aici, trebuie să ne folosim
de maestrul nostru, al tuturor, Cehov! Pentru a fi credibili, nu trebuie
să ne preumblăm prin livada lui cu vişini, ci doar trebuie
să ne (re)amintim de „Vanka”!
„După
ce vecinii şi calfele plecară la utrenie (observaţi că
personajele sunt moral-liturgice), Vanka scoase din dulapul cizmarului un
şip cu cerneală şi un condei cu peniţa ruginită” (aici
eu aş fi tradus „toc”, da’ nu sunt traducător !) ...
Şi
Vanka scrie: „Vino, bunule dragă (...) ia-mă de aici ! Îndură-te
de mine, orfanul, că toţi mă bat şi rabd de foame (...) mai
zilele trecute stăpânul m-a pocnit aşa de tare cu calapodul peste
cap, de am căzut jos...”. Şi, pe plic, Vanka scrie adresa:
„Bunelului, în sat la noi” !
Scrierea
lui Cehov are limpezimea dureroasă a unui lac umbrit de sălciile plângătoare
(plângăcioase – ar fi aici un adjectiv neadecvat!). Cehov are genialitatea
de a nu comenta – asta ar fi ca şi cum ne-ar fi făcut morală !
El îşi termină povestea la modul narativ-distant-dureros-exclamativ:
„Peste o oră, legănat de dulci speranţe, Vanka dormea dus... În
visul lui vedea un cuptor. Pe cuptor
stătea bunelul, cu picioarele goale atârnate, şi le citea
bucătăreselor scrisoarea”.
Până aici este povestea un mare
scriitor, dar de aici încolo este amprenta unui scriitor genial, care trebuia
să-şi sublimeze mesajul: „Iar, lângă cuptor, Viun se tot învârtea
şi dădea din coadă”.
La fel îşi construieşte maestrul Eugen Dorcescu liturghia poetică:
„imn adresat solidarităţii astrale, / eliberării, durerii,
luminii, / o sărbătoare ce / începe cu / tine şi se-ncheie cu /
tine, / fiinţă tragică, nenorocită ce eşti, / o
sărbătoare în urma căreia, / însă, / tot duală
rămâi: / în văzduh – flacără, / jos, pe pământ –
cenuşă” (poem 10).
Auzi versuri geniale: „în văzduh –
flacără, / jos, pe pământ – cenuşă”. (poem 10).
Arderea gândirii, de sine şi îndesine, epifania dusă până la
neantizarea gândirii lipsită de gândirea realului, subordonată
însă contemplaţiei. Parcă am parcurge împreună o etapă
a emoţiei veşnice iluminată nu de stilul diluat şi
fălos al rococoului, ci de terifianta învolburare a barocului, cel
înviorat de Renaşterea ce a incendiat gândirea Europei de Vest... pentru
că, în est, beizadelele se adânceau într-o vulgară promiscuitate
(i)morală.
Dar, să continuăm, pentru
că mie îmi repugnă afirmaţiile nesprijinite de citate viguroase:
„bătrânul / îi
iubeşte pe ceilalţi, şi / se
urăşte pe sine, / îşi
urăşte prezenţa în / promiscuitatea
oraşului, / în amalgamul de
beţivi / câini / cerşetori / şi
investitori strategici, / îşi
urăşte absenţa dintr-un / alt secol,
dintr-o / altă lume”.
Aici nu este realul imaginativ. Poetul
este ferm încredinţat că speranţa nu este o iluzie, pentru
că „bătrânul” – personaj metaforic, aici cu sensul de „umanitate” –
are şi o luciditate a suferinţei propriei sale edificări în
spaţiul moral al fiinţei: „dar, nici un moment,
n-a / părăsit masa de ceaţă şi fum / a lui Thanatos,/ prin umbrele ei îşi privea / convivii,/ în negura ei îşi devora / plictisul, greaţa, / lehamitea, / la acest ospăţ se află / şi-acum, / când
primăvara nu-i altceva/ decât o / invazie
subterană de/ viermi/ şi-o explozie celestă / de
cenuşă”.
De ce să nu fie moartea (şi
pot face trimitere la Ion Biberi) o predestinare a vieţii ? Venim de
undeva, deschidem o poartă, pătrundem, plângând, neînţelegând ce
ni se întâmplă, în viaţa asta materială, apoi străbatem
drumul vieţii şi deschidem iar o poartă şi ne risipim în
neantul prăbuşit într-un univers-vers-eres...: ” la capătul
acestui periplu, / mai zimţat decât orice tortură, / o singură
sărbătoare, un / cântec ce leagă trup, / suflet şi cosmos,
un / imn adresat solidarităţii astrale, / eliberării, durerii,
luminii, / o sărbătoare ce începe cu / tine şi se-ncheie cu / tine,/
fiinţă tragică, nenorocită ce eşti”.
Să mai cităm la întâmplare,
pentru că nu am urmat un model al demonstraţiei şi pot cita de
oriunde: „După-amiezile
bătrânului au / o frumuseţe sfâşietoare, / pe care el o
refuză, o / neagă, nu fiindcă şi-ar
/ fi propus aceasta, ci /
fiindcă frumuseţea nu mai ajunge la sufletul lui, / mult prea
încărcat de / otrava faptelor moarte, mult
/ prea strivit de osemintele /
atâtor / şi-atâtor
după-amiezi / defuncte. / Din fericire,
/ moartea însăşi simplifică / totul,
/ clarifică, elimină, şterge, / dezleagă, / cu dinţii
ei galbeni, / ghemul insuportabil al vieţii”. (poem
12).
Şi, ultimul vers – extaz al gândirii:
„vâltoarea, zborul, / extazul – încă incert –
al/ acelei / cognitio Dei
/ experimentalis”.
Este uluitor să poţi avea un
loc (un colţ) numai al tău, în care să te poţi zbengui ca
un zurliu, să te poţi face de râs şi de plâns, să te
laşi atacat de câinii turbaţi ai nopţilor insomniace, să te
ridici până la acoperişul lumii şi de acolo să numeri
cocorii.
Decembrie
2010
***
Propuneri si contacte : editura.online@gmail.com
Situl aparţine ARP -
ASOCIAŢIA ROMÂNĂ PENTRU PATRIMONIU