Cincizeci de trepte poetice despre
descoperirea de sine. Reflecţii la margine de drum.
Eugen Dorcescu, drumul spre tenerife, Editura
Eubeea, Timişoara, 2009
Fiecare zi înseamnă pentru mine
un bun prilej de a constata, câte lucruri pierd, pe lângă câte trec
şi câte las în urmă. Dar mai ales, câte lucruri nu ştiu. E o constatare care nu-mi aduce
bucurie. Aş fi putut trece cu vederea, cum am şi făcut, peste un
volum apărut online, la Editura Semănătorul, prin grija
iscusitului şi neobositului
editor, prof. Nicolae N. Tomoniu, volum pe care, din nebăgare de seamă, l-am
ignorat. Şi poate că nu l-aş fi cunoscut niciodată
dacă n-ar fi venit sărbătorile de iarnă şi autorul
lui, nu s-ar fi gândit să mi-l trimită tradus în limba
spaniolă şi în versiune românească.
A fost pentru mine, mai mult decât un prilej de maximă încântare, a fost
şi este un motiv de mare bucurie spirituală pentru că m-a
învăţat să mă cunosc mult mai bine, aşa cum nici un
manual de psihologie nu ar fi reuşit. Autocunoaşterea înseamnă
acceptare, înseamnă a te privi cu ochii altuia şi a reuşi
să te recunoşti şi să te împaci cu tine însuţi.
“Sublimul
rămâne / întotdeauna / sublim” – ne asigură Eugen Dorcescu în cartea de faţă,
invitându-ne pe această cale la o călătorie imaginară prin
locuri exotice “cu serpentine de / aer de
ceaţă”, de fapt, un pseudo-jurnal de călătorie
lirică, aşa cum numai A. E. Baconsky a scris nemuritorul său “Remember. Fals jurnal de
călătorie” sau altă carte la fel de fascinantă a aceluiaşi, “Corabia lui Sebastian”.
Destul
ca să ne trezească interesul maxim şi să ne aventurăm,
cu toată fiinţa, alături de poet, pas la pas, umăr
lângă umăr şi tîmplă atingând de tâmplă, prin pagini
de o frumuseţe dureroasă, acută şi cât se poate de
naturală, chiar dacă văzută cu ochii altuia.
O călătorie
iniţiatică, fără doar şi poate, aidoma celei a Alicei
în Ţara Minunilor.
Asistăm uimiţi
la metamorfozarea drumului, el devine parte din fiinţa noastră,
devine chiar Fiinţa noastră: “drumul
creştea / a prins glas şi/ de la celălalt capăt al lui /
chiar din tenerife mi-a / trimis un mesaj”.
Realismul
magic, fantast, iluzoriu se instalează confortabil, pe măsură ce
“drumul concret devenise abstract /
drumul abstract devenise concret” (pag. 9).
Autorul afirmă clar că drumul –
pretext şi suport – e o devenire.
“dinspre noi cei ce suntem înspre noi cei /
ce devenim călătorind” (pp.9-10) – după o magică
formulă care sună astfel: “încearcă
să fii ceea ce vei deveni / iată Eu Cel ce sunt Eu singurul / care
sunt / îţi ofer acum / şi pentru totdeauna şansa / aceasta”.
Ceea ce e cu adevărat remarcabil şi
inedit e faptul că poetul strecoară versete biblice din Psalmi, din
Eccleziastul, uneori chiar în limba spaniolă, ceea ce sporeşte
farmecul şi misterul poemului.
Pe
măsură ce ne adâncim în lectură, îl însoţim cuminţi pe
autor în încercarea lui de a deveni şi totodată în propria
devenire: “încerc să fiu ceea ce / voi deveni / adică mai întâi un /
călător spre tenerife apoi / un sojourner un locuitor temporar / al
tenerifei / liber în autocraţia sublimului în / autocraţia
frumuseţii” (pag. 10).
Prin procedeul repetiţiei, poetul
arată că şi-a însuşit îndemnul rostit de Cel ce se
numeşte pe Sine – Cel ce Sunt, şi acum îndeplineşte porunca
întocmai.
Condiţia
de călător, de voyajeur şi
străin în ţinuturi necunoscute, pe care şi-o asumă orice
creştin de bună credinţă aminteşte de
condiţia noastră că
“călători şi străini” prin “valea de lacrimi” – deşi contextul e altul. În excursie,
pelerinaj, călătorie, voiaj de vacanţă pornim de
bunăvoie, spre cunoaşterea unor noi locuri, spre agreement şi
odihnă recreativă, dar existenţa umană nu e, desigur,
altceva, de la naştere încă, decât o călătorie lungă,
cu staţii şi popasuri, uneori cu marşuri forţate şi
iar răgazuri, spre destinaţia ultimă.
Drumul
nu poate avea decât un sens. Orice întoarcere, orice întârziere constituie o
frână, un obstacol spre ţinta noastră.
S-a
spus că nu destinaţia, nu ţinta contează, ci însuşi
drumul. Şi de comportamentul omului “pe cale” depinde staţiunea
definitivă.
Calea
Crucii, “Via Crucis”, - la Ierusalim şi în toate Bisericile creştine
de rit oriental şi occidental – cuprinde 14 staţiuni. Însuşi
Isus, iar pe urmele Sale, Măicuţa Preacurată, a poposit de
atâtea ori înainte de răstignire, prilej de meditaţie pentru
creştin, asupra Ierusalimului propriu. Crucea pe care a dus-o pe umăr
– simbol al morţii şi Învierii, face parte din pedagogia divină,
ne învaţă şi pe noi, cum să ne purtăm lemnul nostru pe
umăr.
Destinaţia
finală, după cum se ştie, nu e moartea, ci Învierea cea
veşnică.
Călători
spre Tenerife, apoi locuitori temporari ai tenerifei, putem să ne
împărtăşim cu tainele călătoriei, fiecare putem gusta
bucuriile ei, aidoma poetului: “liber în
autocraţia sublimului în / autocraţia frumuseţii”.
Şi până la urmă, Tenerife poate fi pretextul de a ne regăsi în
oglinda celuilalt, pe noi înşine.
Cum
să nu visezi că te îndrepţi “spre
marea insulă iluminată / spre unica insulă iluminată / spre
insula mereu căutată / niciodată găsită”
(pp.11-12).
Există
aici şi motivul “Fetei Morgana” – spre care aleargă
călătorii în deşertul fierbinte şi văd cu ochii
minţii fantasma unei oaze cu apă răcoritoare şi limpede
şi a unei frumoase care-i ademeneşte să orbecăie prin nisip
în soarele ucigător, până cad sfârşiţi de oboseală la
fel cum ispitiţi sunt marinarii şi-şi găsesc mormântul în
afund de ape, ascultând cântecul sirenelor amăgitoare.
Locul
devine un topos existenţial “topos
romantic / topos livresc / himeric topos / u-topic topos / spre insula / spre
insulatitatea / insondabilă/ ca un
ochi rotator rătăcitor / de
fântână / spre insularitatea / la
isla / din mine însumi” (pag. 12).
Aici
poetul arată, fără echivoc, că destinaţia
călătoriei este, nu căutarea comorilor sau a frumuseţilor
pământeşti înşelătoare, ci descoperirea de sine.
Există
numeroase trepte ale sinelui, urcarea şi coborârea nu sunt tocmai line,
pot avea loc prăbuşiri, alunecări, avalanşe,
înălţări, poduri suspendate legând pământul de cer,
scări orizontale şi verticale pe care nu întotdeauna coboară
şi urcă îngeri, există oaze, cu ape răcoroase, dar şi
dune arzând sub tălpile bătucite de drum îndelung.
Iată
o primă escală, într-un “burg
alemanic / sub umbra domului” – plutind fictiv “într-un / viitor real”. Este “locul
de lut al veşniciei” care aşteaptă “cenuşa eremitului”.
Îl regăsim (urmărindu-l atent) pe
poet printre “catedrale pinacoteci
perspective / alpine lacuri în /
vecinătăţi înverzite” – “strivit între cetăţile /
aprinse ale dimineţii” (pag. 13).
Drumul
însuşi e-o linie şi noi, pe muchia ei, pe urma poetului, pe urma
eremitului, pe urma chiar a drumului spre Tenerife – “drumul alb şi singur şi / iluminat ca o cărare a / lunii
pe mare” (p.13).
Amintirea
paradisului pierdut pe care-l căutăm şi tânjim după el,
încă din prima zi a călătoriei noastre terestre, un drum “în sens invers”: “căutând edenul / în
locul unde / edenul îşi revelează / ameţitor de intens /
prezenţa absentă”.
O călătorie în 50 de trepte lirice. Eugen
Dorcescu posedă o forţă extraordinară a sugestiei şi o
stăpânire a mijloacelor de expresie de înaltă măiestrie artistică,
muzicalitate şi ritm susţinut, rotunjime a discursului. Cu mult mai
expresiv ca un pictor, el descrie cum “drumul
spre tenerife / unduie lin şi lent şi / larg peste coline / cum se
desfăşoară în ample / ocoluri spre zarea difuză / şi
cum acolo departe / foarte departe / devoră soarele abia /
răsărit / drumul ca un şarpe de / diamante / smulge soarele din
pântecele / mării din / pieptul însângerat al / oceanului îşi /
înfige colţii în trupul lui / fraged / ud încă / sângele solar
ţâşneşte în / raze prelungi până sus / în văzduhul
întunecat “ (pag. 14-15).
Ideatic şi senzorial
se aglutinează în eufonii fără cusur:
“drumul necruţător / el întruparea cosmică a ideii / de
călătorie de voiaj el / întruparea ideii de / undeva sau / mai curând
de / niciunde / se satură cu sângele soarelui / cu limfa lui le absoarbe /
se umple lăuntric de soare /
poartă substanţa solară prin / întregul său trup
ireal / apoi sătul liniştit se reaşează / între mine
şi tenerife / se aşează între mine şi / viitor / tot
aşa de fascinant şi de / impenetrabil / cum se aşază puntea
ceţoasă / de lemn / ceţoasă şi tulbure fie că-i
zi / fie că-i noapte” (pag. 15-16).
“Tenerife” – e aproape un cuvânt magic, un “Sesam
deschide-te”, o poartă, o cale, ori, de ce nu, o cheie cu care putem
deschide porţile infinitului.
Drumul devine fiinţa
însuşi a poetului, parte din celulele lui, spaţiul ontologic şi
cosmic totodată, o fiinţă stranie situată la limita cerului
cu pământul. Teluric – celest, trup şi suflet, abstract şi concret
totodată. O continuă curgere spre fiinţa din lut inundată
de duh a călătorului.
Puntea – dintr-un lemn de
arin – pretextul întoarcerii, cărarea dintre cel ajuns la ţărm
şi trecutul lui, ca-ntr-un film suprarealist populat cu fiinţe
stranii şi tărâmuri nemaiumblate.
Fiinţa drumului
devine despotică, se impune, îşi cere drepturile, revendică,
înlătură obstacolul-om, merge mai departe. Inserturi străine în
engleză, franceză, spaniolă sunt aşezate strategic precum amfiladele
unui templu, precum semnalizatoarele la margine de şosea, precum
colţii albi de o parte şi de alta a limbii, ca avertismente ale unor
grozave, iminente şi imprevizibile primejdii pentru cel ce se abate ori
greşeşte direcţia.
Un drum implacabil şi
demn sprijinit de dangătul clopotului.
Şi până la
urmă totul este cuprins în acest derum, în acest NIMIC numit TOTUL:
“drumul include / în uriaşa-i structură / mulţimea
tuturor / drumurilor reale / mulţimea tuturor drumurilor / posibile / ba
chiar / mulţimea fără număr a / tuturor drumurilor /
imposibile / drumul spre tenerife / generează alte şi alte / drumuri
/ ceva / orice / spre a exista / trebuie să genereze / spontan / o
structură şi-o funcţie / structura drumului / din el însuşi
ivită / e tot una cu funcţia / lui” (pp.20-21).
Drumul fără
călător, călătorul fără drum, ei nu pot fi
separaţi, pelerinul se integrează perfect drumului şi-l
asimilează, fiind la rândul său asimilat: “funcţia lui e / să mă poarte în / amiaza
nesfîrşită / înecată-n lumină / să mă poarte spre
/ marea oglindă / spre ocean / lacrima azurie a soarelui / unde / chipul
meu neschimbat / chipul meu întru totul / schimbat / se descompune limpid
şi / aseptic / dezvelind armătura nevăzută / a duhului” (pp.21-11).
Ascendenţa, sensul
drumului au ca punct de pornire trupul, trece prin duh şi se
îndreaptă spre Duhul: “de fapt
acesta e / drumul / de la trup către / suflet / de la suflet spre / duh /
şi de la duh / către Duhul” (pag. 22).
Şi cred că în această cheie
trebuie citită cartea “drumul spre tenerife”. (Am
păstrat în citate grafia autorului pentru a-i respecta compoziţia,
aşa cum a gândit-o şi conceput-o).
Două
stări cunoaşte drumul: starea de supus, călcat în picioare,
bătătorit, strivit, înecat în propria-i limbă cenuşie
şi starea despotică, adică acea stare care te mână din
spate, te constrânge şi te conduce, îţi poartă paşii dar te
şi iluminează ca să nu orbecăi în întuneric. Răstignit
între stările drumului, omul îşi contemplă traiectul privind, de
cele mai multe ori înainte, uneori în urmă, alteori pe de lături.
Surpriza-l aşteaptă la fiecare colţ, când: „coboară seara / imensa / volatila ei paraşută /
albastră / acoperă oraşul cartierul / casa grădina” – şi
altă dată, dimineaţa, când drumul e ca şi nou,
proaspăt, respirând uşurat, umed de roua nopţii, dar la fel de
necunoscut ca-n ziua precedentă. Şi până la urmă, tenerife
e doar pretextul; tenerife poate fi oriunde există oameni, chiar şi
în sinea ta, de cîte ori te porneşti în marea călătorie a
întoarcerii spre înlăuntru.
Şi tot aşa, asişti cu
uimire la întrupările ideii de drum din contingentul apropiat în
cosmic, din pământesc în ceresc, cu
teama neistovită că într-o zi „pământescul mănâncă de
foame cerescul” (Nichita Stănescu) - din propriul orient apropiat spre
nevadele sierre pe care le visezi cu ochii miciţi ca pe fetele morgane.
Spuneam odată că, mergând
în pelerinaj la Assisi şi căutându-l pe Francisc, l-am găsit în
mine, aşa cum îl purtasem de-acasă, pretutindeni. Purtăm drumul,
purtăm oamenii, purtăm lucrurile şi faptele în limba de drum,
sub paşii tropotind sau mărşăluind abia, după cum ne
duce drumul, îndeobşte, spre revelaţia numită cunoaştere.
Nu, nu suntem noi deschizătorii
drumului, alţii au fost dinaintea noastră, noi
mărşăluim doar pe urmele lor, uneori prin apa lăsată
de scobitura talpei în zloata de-afară. Şi toate aceste urme par
certitudini pe zăpada lăsată de Yeti (fiecare caută un Yeti
al său) – ne cuibărim tălpile-n ea, mustesc, creştem, ne înălţăm
în zăpada topită, cu o şchioapă, cu încă una,
iată, de-un stânjen.
Drumul înseamnă un început, o
promisiune. Drumul, calea, înscrise în
adâncul fiinţei, în codul genetic al fiecăruia dintre noi,
este partea aceea de concret a abstractului, totul în fire presupune un drum
conţinut în fiinţă, degeaba vrem să ne-ascundem, să-l
ocolim, drumul se continuă în noi, prin noi şi dincolo de noi
înşine.
Poetul se confundă (se
confruntă?) cu eremitul, trec unul în celălalt, rămân unul.
Drumul cuprinde întreaga
fiinţă, cu trup, suflet şi duh: „întruparea imediată / recentă / a ideii de drum care / la rându-i
este / emanaţia recuperată intelectual / a marelui drum esenţial
/ arhetipal a / DRUMULUI dromos pe care / umblă la nesfârşit nu /
doar trupul ci şi / sufletul şi de asemenea / duhul / umblă
triada acesta / ce-i însăşi fiinţa ce-i însăşi /
făptura / alungată căzută / omul este vietatea ce şi-a
/ ratat şansa / drumul aşadar / el
camino” (pp.32-33).
„această
însorită cronică / a eternităţii” – cum numeşte
autorul cartea „drumul spre tenerife” este un poem amplu, poem fluviu despre
fiinţă, un poem aproape senzual, citindu-l, simţi atingerea
mătăsoasă a degetelor mirării de-a fi, de la abstract la
concret, într-o prefacere continuă, o invazie de sentimente
catifelându-ţi obrazul, pieptul şi pântecul, fluturi multicolori se
desprind din toţi porii, gândurile îşi iau zborul şi ele spre
zenit, ori spre nadir, întâlnesc ziduri, le escaladează, se-ntorc, o iau
de la capăt cu bătăi de aripi de fluturi în viscere, în priviri
şi pe suflet.
El camino – este o stare în care intri
sfios, lăsându-te pradă.
Un poem născător de poeme.
O stare de graţie.
Drumul. Dincolo de contingent, de
mărunţişuri cotidiene, azurul din ochii persoanei dorite,
inimile reverberând, rezonând în aceeaşi sfântă, de taină,
selenară lumină.
De unde vine şi unde
se-ntreaptă?
„Ce-ţi pasă? / De unde
veneau? / De undeva, de aproape. / Unde se duceau? / Parcă poţi
să ştii / încotro te duci?” (Denis Diderot – Jacques Fatalistul).
Paşii te poartă.
Lumina te poartă.
Limba de ţărână te poartă.
Ochii te-ndreaptă.
Inima te conduce.
Gândurile te însoţesc şi
uneori o iau înainte.
Un înger trece grăbit şi
te ia sfielnic de mână.
Un drum e un martor discret al
multor întâmplări. A văzut atât de multe fapte petrecute zi şi
noapte, încât a devenit foarte înţelept.
Nu lipsit de evenimente naturale, pe
care autorul le exprimă în chip oximoronic, axiomatic, antonimic:
„a
fost izbit de o violentă / furtună el vendaval de / botezul
incomensurabil al / unui uragan al / unui potop / de potopul ce-a pus /
capăt începutului / şi a pus un început / capătului /
scoţând drumul din / neant din increat din / abis / scoţându-l curat nou / pur neatins / drumul / în
sfârşit / drumul spre ceea ce numeam / real ireal.” (pag. 34).
Strania entropie a luminii, strania
dedublare a poetului, devenit eremitul, sporesc misterul: „oboseala nepăsarea / mi-a mărturisit / şi-a
mărturisit sieşi eremitul / apelând parcă la / propria-mi voce /
îmi probează / că m-am desprins de lutul de / nimicurile lumii
că am / decolat că mă aflu în zbor / j’ai trouve enfin / vers le
terme de mes jours / j’ai trouves le lieu ou / je pourrais vivre / ou je
voudrais mourir” (pag. 35).
Se pare că fiecare om are un
loc anume unde doreşte să moară, unde moartea devine dulce,
suportabilă, parte din fiinţă, devine „surioara moarte” aşa
cum o numea Sfântul Francisc de Assisi – Sărăcuţul – Il
Poverello.
Drumul înseamnă şi
evadare, fugă, exod, îndepărtare, dar şi apropiere. Te
îndepărtezi de ceva ca să te apropii de altceva; veşnica
mişcare, dinamica vieţii, ascensiunea, prăbuşirea, un alt
început, o cale nouă deschisă, drumul spre sine, singurul drum cert,
regăsirea şi începutul
inevitabil, al agoniei.
Între maica-pământ şi
cerul-Tată, omul se răstigneşte-n Cuvânt: „de altfel lutul / marea mamă / n-a fost niciodată / punctul
meu de sprijin / oricând şi oriunde / refugiul meu stânca / mea cetatea
mea / întărită / a fost văzduhul cerul / a fost mereu Tatăl
/ de altfel lumea aceasta / mi-a stat necontenit în / cale mi-a mascat / drumul
/ cu zarva ei trivială / cu vulgaritatea indecenţa / cu duhoarea cu
promiscuităţile / şi devălmăşiile ei / dar
iată că / la plinirile vremii / braţul de-azur al / Tatălui m-a smuls din / insalubra confuzie / mi-a pus drumul sub / paşi / mi-a pus
paşii pe drum / mi-a aşezat dinainte / distanţa lumina timpul /
şi spaţiul / mi-a revelat / drumul / singurul drum / regăsitul
meu / drum / drumul spre tenerife” pp.35-37).
Drumul către cunoaştere
(re)cunoaştere a divinităţii, aidoma drumului spre Emaus, spre
Damasc, scânteia orbirii, motivul, pretextul, reconsiderarea comportamentului,
convertirea definitivă: „drumul spre
ce / a mai rămas din / eden” – „vis fericit” / prezent în
subconştient în / memorie / drumul / axul de astăzi / al lumii”.
Infinite nuanţe se desprind din radiografierea acestui drum
iniţiatic spre sine, spre alţii, spre Dumnezeu: „drumul spre emaus / drumul spre damasc / drumul spre tenerife / vai mie
/ bătrân şi uscat / eremit / ce mic / ce lumesc / ce nevrednic / ce
unic / ce neînsemnat / ce trupesc / ce departe / ce zadarnic / ce tragic / ce
singur / sunt Doamne / nenorocitul de mine / fericitul de mine” (pag. 39).
Din
când în când, pe alocuri, un cântec, taie drumul – un cântec – cum
altfel? decât de călătorie, pretext pentru o amintire din
copilărie, un cânt asemănător unei balade, unei doine a călătorului
veşnic: „veşnic pe drum/ asta ni-i soarta / veşnic pe drum /
căutând un castel” – cântă menestrelul. Nu, drumul nu e pustiu, numai
călătorul se simte precum un eremit, e chiar un pustnic obosit în
mijlocul mulţimii: „lume multă
/ multilingvism / varietate vertiginoasă de / culturi şi de / chipuri
/ alături turnuri porţi şi / ferestre cu grilaje metalice /
dantelăria în soare / a primăriei / în colţ bătrâna de /
anul trecut aceeaşi / bătrână / cerşetoare probabil / doar
că între timp a / primit un cărucior din / care contemplă /
lumea din juru-i / şi ea / şi femeia aceasta / are un drum / şi
aidoma ei fiecare / ins din furnicarul / străzii / al pieţei / are un
drum” (pp.42-43). Toate acestea par secvenţele unui film neorealist.
De fapt, lumea nu e altceva decît o
aglomerare, o încrengătură uriaşă de drumuri: „drumuri drumeaguri, cărări /
nenumărate şerpuite drepte / meandrice / drumuri şi drumuri /
construind / în spaţiul neantului / structura / eşafodajul de
rezistenţă / substanţa / marelui drum / aşa cum îl văd
şi-l percep şi-l / pricep eu acum / ale drumului pe care / l-am numit
/ cât de vizionar / mi-a fost cu putinţă / drumnul spre tenerife” (pp.43-44).
În acest lung şi veritabil
solilocviu, „monolog în Babilion” –
drumul înseamnă pentru poet – o primisiune solemnă, o
speranţă, o chemare, o invitaţie, o viitoare primire: „Tu / Însuţi mi-ai spus că / dacă
Te chem dacă / mă las cu totul în / seama şi-n grija Ta
dacă / mă las altfel spus mântuit / voi fi primit şi eu /
nevrednicul / fie şi ultimul din / şirul de umbre ce vin şi /
iar vin / cu pietriş cu nisip / cu cenuşă în oase şi-n
gură / voi fi primit şi eu în /cubul divin al / Ierusalimului Ceresc
/ eu / cel ce mă îndoiesc de / propria mea existenţă eu / care /
drept să spun / am uitat că exist” (pp.45-46).
Întrebări fără
răspuns, tăceri, acceptări, gânduri: „de ce inaccesibil? / întreb / şi iată m-a cuprins / drept
răspuns / o mare tăcere / şi iată m-a năpădit o /
linişte mare / şi o mare încredere şi / o deplină /
încredinţare / când m-am desprins din / acronie / când am eliberat timpul
/ şi spaţiul / drumul spre tenerife / se profila / tandru dur chemător
/ suprasensibil / din zare în zare / am reluat aşadar / calea agoniei
calea / exodului / purtând pe umeri / vechea mea traistă / putrezită
de / ploi / incinerată de / soare / vechea mea traistă de /
drumeţie / plină cu frunze din pomul / vieţii / plină cu
viaţă / plină cu moarte / plină cu ierburi amare” (pp.46-47).
Drumul ce nu e începutul
sfîrşitului, agonia, ultimul drum, ci enigma, „parabola / zilelor tale din / urmă”: „drumul spre tenerife / e drumul / adică mişcarea eului
/ în sfârşit conştientă de / sine de propriul / mister de/
tenebrosul-i traseu / monocentric / adică eul ce s-a / descoperit în /
sfârşit / în eterna sa ascensiune / edenică / adică mizeria
nesfîrşită / a trupului / incapabil să călătorească
/ spre propriul duh / adică istoria luptei / dintre carne şi duh.” (
pag. 48).
Ceea ce se remarcă în
poemul-fluviu „drumul spre tenerife” – este bogăţia de nuanţe,
bogăţia de imagini aproape sonore, splendoarea metaforică
şi aglutinarea eufoniilor, muzicalitatea perfectă şi ritmul
alert, fără pauze moarte din versuri. Cu cât îl citeşti mai
mult, cu atât descoperi noi sensuri, o semantică aparte, întorsături
şi inversiuni de vers după o tehnică proprie, sinonimia
expresiilor şi repetiţia cu o puternică forţă de
sugestie, pentru a sublinia o idee. E un poem pictural de o frumuseţe
crudă, răpitoare, dureroasă, acută şi totodată
imperioasă: „e minunat să
trăieşti în / lumea creată / e oribil să-ţi / închipui
lumea / în afara creaţiei / drumul spre tenerife / este enigma este
parabola / zilelor tale din / urmă / a vremii tale / din urmă în /
toată întinderea ei / câtă întindere? how / long? până când? /
plecăm aşadar în / etapa finală / a drumului spre / tenerife /
iată pun piciorul pe / cea dintâi treaptă / a scării ce duce la
/ aeronavă / pun piciorul / pe prima treaptă / a cerului” (pp.51-51).
Şi drumul înapoi, în timp e un
drum, e o cunoaştere numită amintire.
Întâlnirea (re)întâlnirea cu tine
însuţi sub chipul bătrânului scrib, emblematicul anonim care
consemnează istoria lumii, „alter-ego
halucinant şi / himeric” – pornitul la drum împreună, doi oameni
într-unul, purtaţi doar de aceleaşi două picioare,
simultaneitatea mişcărilor lor şi consecvenţa gândurilor: „un prag imaginar / către care eremitul
bătrânul / eremit / a pornit împreună cu / mine în / timp ce
oaspeţii / hanului încă dormeau / a pornit am pornit a înaintat / am
înaintat / pe drumul liber pustiu / curăţit de îngerii / leneşi
ai / soarelui / a pornit am pornit către soare / iar eu / l-am urmărit
iar el/ m-a urmărit din / priviri
îndelung / până ce soarele ne-a / pus o mantie de / flăcări pe /
umeri / până ce ne-a luat cu / sine încet duios / proteguitor precum /
Tatăl / până ce ne-a luat şi / ne-a dus / incinerându-ne /
gradual lin / moleculă cu moleculă / în crematoriul fără /
capăt al/ drumului spre / tenerife” (pp.53-54).
Câteva adevăruri ce nu mai au
nevoie de explicaţii, se revelează în următoarele versuri: „mă uit în ochii / fiinţei uamne /
citesc în / adâncimile lor / imensa disperare / a urii / citesc / imensa
ură ce / stă la rădăcina / iubirii / descifrez / imensa
iubire / ce justifică / sacrificiul de / sine / al propriului sine / al
sinelui altora /descifrez / imensul sacrificiu / de a trăi în / zadar /
într-o viaţă / zadarnică / într-o lume / zadarnică”
(pp.54-55).
Drumul pe pământ, pe
zăpadă, pe „mişcătoarele cărări de ape” – ca
să folosim o sintagmă arhicunoscută – drumul pe aripi, drumul pe
aer, drumul pe spinarea orizontului, drumul pe chica vântului şi pe pletele
ninsorii. Drumul ca entitate, drumul înscris în destinul fiecăruia.
Eşti înhămat la drum,
drumul te ţine de hăţuri. El are două laturi, ca orice
linie dreaptă: stânga, dreapta, începutul, capătul, dimensiunile lui,
altele pentru fiecare om în parte, cine să le măsoare cu exactitate?
Şi Cristofor Columb a fost un
căutător, un călător, de fapt, un aventurier neobosit
şi un descoperitor. Alţii au descoperit ţinuturile din adâncuri
şi alţii au spintecat văzduhul să-i afle măruntaiele.
Şi până la urmă, cu toţii avem câte un meleag pe care-l
explorăm şi unde dorim să ajungem, fie că e insula
fericirii, tenerife, sau cum s-o fi
chemând, fie că e oaza din mijlocul deşertului lumii acesteia.
Ne îndreptăm spre acest land,
cu senzaţia că aceasta este destinaţia noastră din
totdeauna. Şi poate că şi este. Pământul însuşi e un
uriaş cimitir de drumuri încrucişate, o schelărie colosală
cu mii şi mii de artere, cu multiple articulaţii şi
ramificaţii, precum sistemul nervos
central străbătut de sute şi sute de vene şi
vinişoare.
Drumuri vii şi drumuri moarte,
părăsite de oameni şi vieţuitoare, drumuri ale
nimănui, drumuri virgine şi drumuri ale tuturor. Cine să
pună vamă pe drumuri? Chiar dacă există vămi
omeneşti, absurde, locuri interzise, drumuri închise, păsările,
vieţuitoarele ştiu
să-şi facă loc, tot le străbat, fără să
întrebe pe nimeni, străfulgerând cu aripile lor aerul de deasupra, ori
ţărâna afânată de dedesubt, ori cucerind măruntaiele
oceanului.
De undeva spre altundeva – iată
substanţa, iată trupul drumului, nu de undeva spre acelaşi
undeva decât, dacă ne-ntoarcem, după ce am străbătut acel
„altundeva” – spaţiul necunoscut al cunoaşterii.
Drumul. De unde începe şi unde
sfîrşeşte? Orice sfârşit are un început în el, orice început are
şi-un sfârşit. Un parcurs rotund şi întreg ca o lecţie
despre cerc. Ca o lecţie despre vectori. Ca o lecţie despre
viaţă.
Nici o viaţă n-ar fi
întreagă fără naştere, fără moarte.
Nici o moarte n-ar fi întreagă,
fără viaţă.
Zorii sunt tocmai buni de
călătorie după o noapte adâncă. Dimineaţa pleacă
orice călător la drum.
Calcă pe sufletul drumului la
fel cum ar călca pe duhul pământului. Îi aude şoapta şi
geamătul. Îi simte palpitul şi zvâcnetul sub picioare.
Un anume conţinut ideatic se
desprinde din poemul fluviu. Tenerife – destinaţie ideală, aproape
utopică, existentă totuşi, cu un standard ridicat, cu oferte
tentante, ispititoare, luxuriante, inaccesibile, dar această
destinaţie aproape imposibil de atins omului de rând, insulă ce se
vinde scump celor avizi de opulenţă, în mod paradoxal se oferă
doar omului despuiat de ambiţii deşarte, care nu mai aleargă
după vânt. Ea constituie o probă morală, o piatră de
încercare, un bilet de trecere pentru Paradis. Tenerife – Insula Paradisului
s-ar putea chema, unde poţi intra lepădat de păcate şi de
ispite, trecut prin ritualuri de abluţiune pentru a dobândi accesul liber
la ea.
Oricum, drumul până acolo e
fascinant şi merită încercată această tentantă
călătorie.
Drumul – experienţă
personală din care ieşi schimbat, îmbunătăţit,
iluminat asupra persoanei tale.
Şi chiar dacă drumeţul
are senzaţia uneori că mărşăluieşte în gol, el
totuşi înaintează şi se apropie de destinaţie. Chiar
şi popasul constituie un punct câştigat, un punct de sprijin, un
reper, o barieră ridicată, o inerţie învinsă. Ca
experienţă de viaţă, drumul spre tenerife” este mai mult
decât orice altceva încercat până atunci, chiar şi decât scrierea sub
inspiraţie a unor hexametri perfecţi: „hexametrii ce scandau / într-adevăr / pulsaţia mării în
/ scoici în pescăruşi în cer / în nisipuri / dar drumul spre /
tenerife / e mai mult decât / marea / mai mult decât ziua / de platină /
mai mult decât / vechile mele amintiri / clasiciste / proaspăt
imprevizibil / drumul / drumul spre tenerife / nu seamănă cu / nimic
din ce am / învăţat din / ce am cunoscut / nu seamănă cu /
nici unul din drumurile / spre mări hexametri / peisaje livreşti sau
/ reale / nu seamănă cu nici o cale / spre ce-i / cât de cât şi
/ cu orice chip / în afara eului / nu seamănă cu / nici o cărare
/ spre alteritate / drumul spre tenerife / e-alteritatea însăşi /
adică / identitatea cea / mai profundă / cea mai adevărată
/ cea care / deşi a ta / străină ţi-a fost /
străină îţi / este şi / probabil / cât timp vei fi viu / la
fel de străină / îţi va rămâne” (pp.71-72).
Eugen Dorcescu, eliberat de
constrângerile ortografiei, al tuturor semnelor de punctuaţie, a
convenienţelor, pentru a se mişca liber în spaţiul său
liric, operează cu arhetipuri, cu simboluri şi mă refer aici la
simbolistica drumului care devine unul cu cel care-l calcă: „drumul / generat / aidoma a tot ce
există / de Tatăl / drumul asexuat / îi aparţine doar /
călătorului / se aşterne sub / tălpile lui / îl poartă
/ de la viaţă la / moarte / de la moarte la / viaţă /
fiindcă el / drumul / drumul spre tenerife / nu-i nimic / altceva / decât
desprinderea / decât fuga / de ferocitatea / marii zeiţe / nu-i nimic
altceva / decât fuga de / ferocitatea
maternă / nu-i nimic / altceva / decât fuga şi / disperarea ce-o /
însoţeşte” (pp.74-75).
Şi aici este evident reflexul
unui complex oedipian, care-şi face simţită prezenţa.
Poemul are şi un topos special,
un ton de poveste, autorul relatează, istoriseşte, face o
cronică, el ia locul băsmuitorului, povestaşului sfătos
care-şi derulează istoria cu o artă înnăscută, ne
poartă pe tărâmuri exotice, ştiute şi neştiute, uneori
prin spaţii mirifice: „am umblat
şi-am / tot umblat prin / păduri pe cîmpii şi / coline / m-am
confesat eremitului ca şi / cum mi-aş fi mărturisit / mie însumi
/ dimineaţa / lângă aburul lent al / cafelei / am colindat pe
ţărmul / mării al / diverselor râuri / sohodol ibru jaleş
isar / al unor lacuri / schliersee văliug bodensee / am
străbătut / ţinuturi pietroase / uscate sau / dimpotrivă
mlăştinoase / am rătăcit prin / peisaje mirifice ori /
indiferente / am urcat dealuri şi / munţi / am coborât în / văi
şi prăpăstii / ce căutam oare / umblând atâta şi cu /
atâta înverşunare? / ţin minte vorbele / unui înţelept /
toată nenorocirea omului / vine de-acolo / că nu ştie sau / nu
vrea să stea / pe loc / cel ce sporeşte-n ştiinţă /
sporeşte-n durere” (pp.75-77).
Cine-l fugăreşte pe om,
cine-l hăituieşte mai mult decât propriul său destin,
îndeobşte?
Interesant
de remarcat că autorul aşează locurile natale lângă ţinututuri îndepărtate
din lume, locuri mirifice aproape fabuloase,
punând semnul egal în frumuseţe între râurile, lacurile,
ţinuturile pietroase pe care le-a străbătut de-a lungul anilor
în peregrinările sale. Ba chiar, aş putea spune că leagănul
natal e un loc neasemuit, şi în toate călătoriile sale, omul
caută frumuseţea dintâi pe care a văzut-o când a deschis ochii
spre viaţă. Pe el îl caută omul cu înverşunare în toate
colţurile lumii. Căutarea este apanajul omului şi de rezultatul
ei depinde uneori fericirea sau nefericirea. Întocmai ca-n basmele
româneşti, ceea ce caută eroul se află sub propriii lui ochi
şi degeaba colindă lumea, fiindcă fericirea lui se află
ACASĂ. Aici intervin iarăşi cuvintele Eccleziastului sau, ceva
din tonul poetului seamănă cu cel al înţeleptului din Cartea lui
Solomon ori al unor profeţi care-şi relatează propriile
experienţe mistice şi revelaţiile avute.
Răspunsul
căutărilor sale (deşi el îl ştia demult) - i-l dă un interlocutor nevăzut:
căutăm doar ce ştim c-am avut şi am pierdut din
neglijenţa noastră, ori datorită căderii originare a
protopărinţilor noştri şi umblăm toată viaţa
după Hiberboreea, amintirea acelui loc unde am fost fericiţi,
dobândirea acelui lucru care ne-a făcut să ne simţim bine:
„tot ce ştiu / a continuat el / tot ce
ştii şi tu / foarte bine / e că noi / am pierdut cu / toţii
ceva ori / am fost undeva / şi n-am uitat / ce-am avut / şi n-am
uitat că / am fost în / locul acela / am uitat doar / unde se află /
ceea ce am / pierdut / de aceea ne / găsim mereu în / exod / de aceea batem / drumuri şi
/ drumuri / de aceea străbatem / acum / drumul spre tenerife” (pp. 77-78).
Ceea
ce iarăşi trebuie remarcat este faptul că toate micropoemele
care alcătuiesc acest uriaş fluviu de poezie se termină cu acest
emblematic vers: „drumul spre tenerife”
– cu alte cuvinte – toate duc într-acolo, spre acest drum iniţiatic al
omului în căutarea lui înşuşi.
Din
când în când ritmul este întrerupt de inserţia unor cântece în vers
clasic, toate legate de ideea de călătorie, dar care par aşezate
acolo anume de altcineva, pentru a lămuri unele neclarităţi. De fapt,
este accentuarea ideii de exod, de drum, de pelerinaj în care suntem
angrenaţi, fie că vrem, fie că nu, cu toţii.
Uneori,
aceste cântece iau formă de sonet, cum e şi acest „cîntec
de călătorie” de la
pagina 79:
„îmi vin în minte-acele clipe
toate / de parcă le-am trăit abia mai ieri / treceau pe drum alaiuri
sau tăceri / curgeau în albii râuri argintate / albaştri munţi
arome adieri / cărări pădurea punţi improvizate / scoteam
din cărţi dulceţi şi mângâieri / scoteam din grai
şirag de nestemate / nu ezitau strămoşii să-şi arate /
în noi cei mici duhovnice averi / acum? Dezmăţ demenţă
spolieri / elita-n zdrenţe pegra în palate // ce viaţă-n duh ai
mai putea să ceri / acestei omeniri ecervelate?”
De
multe ori poetul este însoţit de un interlocutor nevăzut, eremitul –
un alter-ego, pretext pentru el de a-şi formula şi limpezi gândurile
în lungi colocvii-solilocvii cu această umbră însoţitoare.
E
ciudat că autorul vorbeşte despre această
conştiinţă a sa, la persoana a III-a singular, de parcă ar
fi o persoană reală, ceea ce sporeşte şi misterul şi
stranietatea acestei călătorii iniţiatice.
Şi
bucuria anticipată a împlinirii călătoriei este evidentă,
fiind echivalentă cu împlinirea misiunii primite la naştere, ori,
încă de când a fost conceput.
Ea
duce la împăcare cu sine. Şi omul azvârle peste umăr potcoava
ruginită găsită pe drum şi, aidoma bătrânului eremit,
„târăşte / cu sine la /
lumină / cadavrul coşmarului / târăşte cu sine / piatra de
moară / a tuturor viselor / negre prin care-a trecut / târăşte
cu sine / coşmarul nocturn / coşmarul diurn / se târăşte pe
sine / se târăşte pe sine / ca pe-o strivitoare povară / pe
drumul limpede / măturat în / zori / de aceiaşi îngeri / leneşi,
calmi şi / romantici / ai soarelui / se târăşte pe sine / mereu
mai departe / în zarea incertă ( punct imobil / punct mobil / pe drumul
limpede / spre tenerife” (pag. 84).
Dar
toate acestea au rămas în urmă pentru că se apropie de
destinaţia propusă, spre lumina de sine pentru care a pornit în
această lungă călătorie.
„drumul luminează /
însă din sine / pare o cale lactee / terestră / pare o cale lactee /
semiterestră / semicelestă / pe care umbrele noastre /
se-amestecă printre / umbrele lunii.” (pp.
84-85).
Bucuria,
triumful atingerii destinaţiei, echivalentă cu aceea a alergătorului
purtător de făclie care a aprins lumina olimpică. Aici heruvimii
„veghează cu / fâlfâietoare
săbii de / flacără / edenul lăuntric / şi peisajul la
fel / se retrage din existenţă / obiectele se volatizează-n /
jurul meu / la fel şi propriii / demoni şi / propriile amintiri /
şi propriile / gânduri / aleargă vin din urmă / dar nu mă
ajung / fiindcă tot / ce nu iei în
seamă / dispare / eu nu iau în seamă / eu nu mai / iau în seamă
/ nimic / eu merg spre tenerife” (pp.86-87).
Aici
îl va aştepta pe alergător cununa de palmier destinată
învingătorilor: „eu merg / spre acel
palmier înflorit / spre acel palmier / calcinat / spre acel / călugăr
de piatră vulcanică / de piatră neagră / străjuind
imensitatea oceanului / spre acel / el
fraile înspăimântător şi / magnific / eu merg pe drumul /
spre tenerife / spre ambiguitatea / metafizicei / insule /spre poeticitatea /
ei emblematică suprasensibilă / primordială / şi
îndată ce-am înţeles / acest lucru / o mare nepăsare o / mare
fericire / m-au cuprins / o mare / eliberare o / mare uitare / o retrezire
şi-o reînviere / asemenea / morţii”. *(călugărul (sp.)
numele unei stânci vulcanice, de o stranie frumuseţe, situată pe
ţărmul înalt şi abrupt, în vestul extrem al insulei) (pp.87-88).
Un
„vechi
cântec de călătorie” - răsare
auroral cu frumuseţea lui de o limpiditate aproape ireală: „floarea florilor de-a fi / tainic
te-mpresoară / soarta florilor de-o zi / florilor de-o vară /
ierburile-au năpădit / scară / trepte / uşă / floare
de parfum / mâhnit / floare de brânduşă / lângă paltinii
trufaşi / ancoraţi în stale / zâna / primilor mei paşi / strânge
/ pietricele / pasărea uitării / grea / trece şi tresare /
floarea sângelui să-ţi bea // floare / se-nserare” (pp. 88-89).
Şi
starea de mirifică poezie se naşte din frumuseţea, din durerea
şi fiorul acestui peisaj aproape oniric, dureros de frumos, de nesuportat:
„în paradis / în amurg / pe
ţărm lângă oceanul / ce-amestecă şi macerează /
în trupu-i lichid / sare şi / soare / din venele astrului / curg / şi
coboară-n / adânc / dâre de sânge / şerpuitoare / liniştea-i /
aidoma apei / străvezie şi grea / palmierii se / subţiază
în / briză visează / nenumăratele flori / bouganvillea / dau frumuseţii / intensităţi ce nu /
se pot cu nici un chip / îndura / încât fiinţa / primind crunt şi în
plin / lancea / sublimului se / pierde se sfâşie-n sine se / rupe de /
sine se regăseşte-n / esenţe se / rememorează / stau pe
ţărm / pe plaja neagră / înecată în flori / în palmieri
şi / în valuri / stau pe playa
jardin / în timp ce soarele / lunecă-n vid / decapitat
răvăşit / stau şi simt cum / vântul din larg mă /
prinde în laţ / mă sugrumă / mă risipeşte-n negre
nisipuri / şi iarăşi mă strânge / şi iarăşi
/ mă frânge / soarele / aruncă o ultimă privire / o ultimă
rază sîngerie / spre ţărm ca şi cum / m-a zărit / stau
pe ţărm / şiroind de / apă de soare / renăscut din /
mister / regăsit în mister / învelit în / al soareluzi / sânge” (pp.92-93).
Şi
din toate frumuseţile „n-a mai
rămas decît drumul / ca o punte peste / adâncuri lichide / n-au mai
rămas decât / drumul şi / eremitul / care-şi continuă /
călătoria / el însuşi strop de ploaie / printre stropii de /
ploaie” (pp.96-97).
Epilogul
e cât se poate de edificator: ţinutul utopic numit tenerife - nu e decât „pumnul lui Dumnezeu / strângând laolaltă / ţinând
împreună // infernul şi / paradisul // (*) drumul de întoarcere? / nu
există drum / de întoarcere / din tenerife”. (pp.100-101).
Asemenea
structuri de expresivitate şi reprezentare lirică dau oglinda în care
se reflectă fidel, sufletul omenesc.
CEZARINA
ADAMESCU
Ajun
de Crăciun - 2010
![]()
***
Propuneri si contacte : editura.online@gmail.com
Situl aparţine ARP -
ASOCIAŢIA ROMÂNĂ PENTRU PATRIMONIU