Cezarina Adamescu
PE SCENA VIEŢII: PROŞTI GRĂMADĂ ÎNTR-O
GRĂMADĂ DE PROŞTI
GEORGE ENE, „Grămada de proşti” –
Piesă de teatru în trei acte, SEMĂNĂTORUL, Editura Online,
octombrie 2010
George Ene: POET, PUBLICIST,
PROZATOR, DRAMATURG
Autorul de faţă, după ce ne-a oferit
câteva cărţi de poezie „Ciclicitate” ; „Clipa de singurătate;
„Strigăt până prea târziu” şi romanul în două volume „Lupii”,
apărute la SEMĂNĂTORUL, Editura Online, ne face acum surpriza de
a publica o piesă de teatru ancorată în cotidian, o felie de
viaţă, pe cât de reală, pe atât de absurdă, aşa cum
trăim de câteva decenii bune, îndeobşte. El ne reaminteşte ceea
ce demult ştiam dar, preocupaţi până peste poate, nu
conştientizam sau nu doream să aducem în discuţie aceste
subiecte.
Marginalizarea, frustrarea,
schimbarea mentalităţilor în funcţie de conjuncturi economice
şi sociale, poziţia omului pe scara socială, înlăturarea
celor neputincioşi şi mărunţi care până mai ieri au
fost buni iar acum sunt
socotiţi inutili şi
înlăturaţi de peste tot, sunt
teme abordate de acest autor în piesa: „Grămada de proşti” – o
definiţie care a devenit
însuşire comună a oamenilor. O singurătate colectivă în
care fiecare priveşte doar în propria oglindă.
Universul piesei e chiar un cartier
de blocuri cu locatari diverşi, cu
felurite ocupaţii şi de vârste diferite, aflaţi fortuit în
aceeaşi ipostază, de „vecin”, într-o aglomerare urbană în care
fiecare persoană, aşa cum întâlnim de când lumea, îşi caută
propriul interes pentru a-i fi lui cât mai bine. Destinul comun le-a aplatizat
şi gândirea, le-a uniformizat comportările, limbajul, atitudinile.
Situaţii hazlii, dacă n-ar
fi tragice, se derulează prin faţa ochilor noştri
sufleteşti, o dată cu desfăşurarea acţiunii.
Şi Ion Băieşu a scris
suficiente piese despre traiul în comun, generator de nemulţumiri
colective şi personale. Să ne
amintim de comedia spumoasă „Preşul”, în care locatarii se
şicanează reciproc pe motive cât se poate de puerile şi chiar
îşi fac un ţel din a-l ricana pe vecinul de sus, ori pe cel de jos,
în fel şi chip. Dar este modul lor de a-şi refula imensa
nemulţumire care le stoarce de vlagă sufletul. Şi de a mai uita
de necazurile proprii care-i apasă. E şi un soi de a-şi petrece
timpul, între două certuri mărunte, luându-şi ca martori,
nelipsitul administrator sau femeia de
serviciu din scara blocului. Ba chiar s-au scris şi seriale de
divertisment pe aceeaşi temă, interpretate de actori mai mult sau mai puţin talentaţi.
De remarcat că personajele sunt
reprezentate doar prin numele mic, ori sunt persoane cu titlu generic:
TÂNĂRUL, TÂNĂRA, O FETIŢĂ, O GOSPODINĂ, UN
POLIŢIST, UN LOCATAR, UN
ŢIGAN, O ŢIGANCĂ, REPREZENTATUL ASOCIAŢIEI şi chiar O
PERSOANĂ DIN PUBLIC, oamenii sunt identificaţi după starea
economico-socială sau meseria lor, ori după starea civilă,
reduşi doar la un singur element al personalităţii lor (acela de
locatar, de tânăr, de student, de pensionar, de copil), ceea ce
reclamă faptul că şi noi am putea fi oricare dintre aceste
personaje. Situaţii similare se întâlnesc în toate oraşele şi la
toate blocurile. Dramele personale şi colective nu mai miră pe
nimeni, ele sunt ceva atât de obişnuit în peisajul actual încât trec
neobservate.
Am
văzut odată o piesă remarcabilă intitulată: „Revelion
la baia cu aburi” – de Emil Braghinski şi Eldar Reazanov, în regia artistică a lui Dominic Dembinski,
(1985) – în care personajul principal
Viktor Lukaşin - ajuns acasă, descuie uşa apartamentului
său, merge la bucătărie – unde mobilierul e standard, îşi
face o cafea în acelaşi gen de ibric, apoi se culcă în aceeaşi
mobilă tip iar când se trezeşte constată că a nimerit în
alt cartier, alt bloc, alt apartament. Diferenţa este insesizabilă.
Ironia dramaturgului capătă accente caustice, constatând că omul
îşi pierde identitatea în oceanul de întâmplări care constituie
viaţa cotidiană. Nimic nu mai e al său, totul e de împrumut,
luat în custodie sau, mai rău străin de-a binelea.”
În acest caz, alienarea, stranietatea şi
înstrăinarea umană sunt la ordinea zilei. Nici nu e de mirare într-o
societate robotizată şi standardizată în care ţi se
refuză până şi libertatea de gândire, singurul lucru ce-ţi
mai rămăsese, numai al tău.
Acţiunea se petrece în zilele
noastre, fără să se precizeze coordonatele
spaţio-temporale, doar într-o dimineaţă de septembrie
primăvăratic, „în dosul unui bloc de locuinţe obişnuit,
cu parter, etaje şi balcoane modeste”.
Piesa nu are intrigă, nu are conflict,
este doar o sumă de situaţii contingente, şi discuţii pe
marginea acestor situaţii, întâlnite pretutindeni în ţară,
fără a se găsi soluţii pentru a ieşi din încercuire.
Iar atitudinile oamenilor sunt aproape similare.
Pe notele încărcate
de ranchiună ale cântecului Costeluţei, femeia de serviciu care
mătură scara, melodie care are ca refren interjecţiile: „Of, of, of, of...” – gospodina Maria
apare la fereastră şi o interpelează pe îngrijitoare.
Costeluţa îşi manifestă nemulţumirea faţă de
locatarii care nu păstrează ordinea şi curăţenia.
Femeia de serviciu este,
cum altfel? personajul cheie, cea care le ştie pe toate, care le vede pe
toate, care interpretează, în stil filozofic, atitudinile
locatarilor şi le dă note.
Este un personaj destul de pitoresc, porta-voce a clasei submedii a
muncitorilor necalificaţi care-şi câştigă pâinea
umiliţi şi batjocoriţi de sistem. Ceea ce o face să se
considere pe sine „proasta de Costela”. Ea este condusă în manifestările
sale, după propria afirmaţie,
de „logica pură”, ceva
mai puţin obişnuit pentru o femeie de condiţia ei, ceea ce
sporeşte comicul de situaţie, de caracter şi de limbaj al
piesei. Ea înţelege situaţiile de fapt pentru că, „e la mintea cocoşului”, ceea ce o
face să pună diagnosticul şi să concluzioneze: „Lume nebună, ce să mai zic!” – referitor la locatarii petrecăreţi care aruncă sticlele
pe geam, după ce au consumat băutura. Situaţia devine şi
mai nostimă când Costeluţa se plânge că nimeni nu mai face
educaţie prin zonă şi că, la nevoie, o s-o facă ea,
chiar şi fără plată, îşi asumă această „sarcină” s-o facă pe
dădaca ori pe poliţistul. Ea le îndeamnă pe locatare să
facă „o acţiune
deşteaptă”, adică o discuţie serioasă, „o dezbatere incendiară” - în loc de taifasul de toate zilele cu bârfe
de tot felul care nu duc la nimic, obicei încetăţenit sub titlul de „grămada noastră cea de toate
zilele”.
Faptul că femeia de serviciu ia atitudine fermă împotriva răului din bloc este edificator pentru nivelul la care s-a ajuns şi pentru gradul de indiferenţă pe care îl manifestă cetăţenii, mai ales atunci când nu li-s puse în joc interesele şi acţiunile proprii. Principiul: „ceea ce nu mă atinge, nu mă priveşte” a devenit universal valabil. De aici lipsa de comunicare şi de iniţiativă pentru îmbunătăţirea vieţii colective într-o aglomeraţie urbană, chiar de la periferie. Folosul obştesc a devenit doar folos personal de care fiecare are grijă maximă.
Mentalităţi de grup, de turmă, instinctul gregar şi individualismul fac casă bună, trenând dezvoltarea armonioasă a grupului, sub toate aspectele.
Limbajul apăsat, folosit de Costeluţa, presărat cu neologisme şi cu fraze specifice colectivităţii date, spicuite de la televizor sau din discuţiile locatarilor, este semnul unei cunoaşteri şi aprofundări a fenomenului social. Ea se face exponentul, tribunul celor mici şi marginalizaţi, care şi-au păstrat însă, bruma de demnitate şi moralitatea, în pofida tăvălugului tranziţiei care a schimbat mentalităţi, caractere, atitudini, stări sociale, în timp, sau peste noapte.
Ceea ce-o supără pe
Costeluţa este faptul că: „că
nu mai e de trăit la bloc din cauza dezordinii, a indisciplinei şi a
murdăriei” – şi trebuie neîntârziat să se ia măsuri
drastice, nu doar vorbe, ci din acelea care „să
ardă la buzunar”.
Autorul procedează dinamic, pornind de la fapte mărunte, cotidiene şi ajungând la chestiuni principiale, de fond care vizează ansamblul.
Cât din aceste cuvinte sunt ale Costeluţei, cât ale autorului, cât ale celorlalţi locatari, vom afla parcurgând scenele din piesă.
Ana este cea care pune lucrurile la punct şi le aduce în realitate:
„Se
vede, Costelo, că ai fost activistă în partidul ăla de
fuse şi se duse, în calitate de responsabilă cu femeile la
judeţeana de partid, dar uite că acum sunt alte vremuri. Nu te mai
ascultă nimeni, pentru că nimeni nu mai ştie pe nimeni de frică.
Şi-apoi, vorba lui Nicu-al meu, că să nu crezi tu că noi
n-am discutat asemenea lucruri: “E uşor de zis, dar e mult mai greu de
luat măsuri drastice, pentru că nu se ştie ce poate ieşi
din asta”... Află că vicepreşedintele asociaţiei noastre de
proprietari a propus, acum două luni, să se constituie, în cadru’
organizat, o echipă, care să iasă cu carnetul de amenzi,
să-i ardă pe cei vinovaţi de tulburarea liniştii publice,
da’ când a mers la poliţie, să vadă ce şi cum să
facă, adică să discute cadrul legal, poliţiştii i-au
zis că nu-i treaba asociaţiei, că asta e treaba lor, iar
asociaţia să facă bine să-i cheme pe ei când se ivesc
asemenea probleme. Or, tu ştii bine că dragii noştri poliţişti
nu catadicsesc să vină pentru nimicurile astea, motivând că n-au
benzină, că echipajul lor mobil tocmai se află la o
anchetă, încât, până la urmă, te laşi păgubaş.
Cât priveşte dezbaterea de după-amiază, ca să abordeze
şi tema propusă de tine, cred că-ţi seama că nu putem
şti ce mai poate apărea până diseară.”
Costeluţa ştie una şi bună: şi-a câştigat dreptul de a ţipa cât pofteşte.
„Ştii că-mi placi,
Ano!? Păi dacă eu n-aş ţipa, chiar că n-aţi
vedea... cât muncesc! Ţip pentru că muncesc. Şi-apoi, eu nu
ţip să mă auzi tu, sau bărbatu-tău, ci să mă
audă cei care aruncă tot felul de murdării, peste tot, şi
ţip că mi s-a acrit să tot mătur, să m-aplec şi
să strâng, ca proasta satului,
fără să mi se respecte munca, lua-o-ar dracu’ de muncă!”
Costeluţa ştie multe lucruri pentru că „mai citeşte şi ea...” ceea ce e cu totul curios pentru o femeie cu serviciu din zilele noastre, mai ales în ipostaza în care se află. Ea pune punctul pe „i” chiar şi în problemele de educaţie a tineretului:
„Hei, Mario, m-am cam
lămurit eu de copiii ăştia, care-au apărut după
Revoluţie. N-au cei şapte
ani de-acasă, şi-asta pentru că părinţii lor
n-au prea avut timp de ei, nici cât negru sub unghie. Să vezi ce-o să
facă ăştia peste vreo 10-15 ani: când s-or însura şi s-or
mărita! Păi cum ar putea fi altfel, dacă până şi
mucoasele astea mici, care abia au împlinit 14 anişori, “umblă creanga”? Ce fel de
familii vor întemeia ele, când vor ajunge la vârsta noastră?”
Piesa însă, are şi o doză de neverosimil, se vede că e scrisă de o persoană foarte bine educată, trăitoare în alte timpuri, pentru că, în zilele noastre, situaţia e cu mult mai gravă şi mai de neconceput. Dialogurile par simple politeţuri, pe lângă langajul oribil de trivial al tinerilor din scara blocurilor care nu menajează persoanele vârstnice locatare din bloc şi, trecând pe lângă aceştia, proferează injurii dintre cele mai vulgare, au atitudini subumane şi nu se sinchisesc de nimeni. Principala lor ocupaţie (că şi-aşa nu au de lucru, în timp ce părinţii ori bunicii muncesc sau stau la rânduri la Forţele de Muncă pentru a le găsi un loc) – ei stau pe treptele scării, fumează, beau, scuipă şi înjură. Ba mai mult, stau toată vremea cu „propriile prostii” în gură.
Aşa că limbajul folosit de George Ene şi situaţiile din piesă, sunt dulci-nevinovate jocuri de grădiniţă pe lângă ce se întâmplă de cel puţin douăzeci de ani la periferie ori în centrul celor mai mari oraşe din ţară, ca să nu mai vorbim de capitală. În peisajul actual, tinerii constituie, însă, o tară a societăţii care-i respinge şi-i marginalizează, neoferindu-le minimele mijloace de existenţă. De aici frustrarea, nemulţumirea şi revolta lor care ia, de cele mai multe ori, formele acute ale huliganismului, ale vagabondajului, ale consumului de droguri şi alcool iar uneori, ale criminalităţii juvenile.
Mass-media semnalează cu îngrijorare fenomenul proliferării răului sub toate aspectele sale, în rândul tineretului, dar le mai şi mediatizează la maximum, pe toate canelele şi în toate tabloidele, aşa, ca să aibă tineretul ce învăţa. Iar dacă faci imprudenţa să atragi atenţia, eşti cotat drept „depăşit”, „desuet”; „ramolit”, dacă nu cumva eşti înjuurat şi plesnit în doi timpi şi trei mişcări. Tinerii acţionează şi ei sub presiunea grupului, în spirit gregar şi-şi aleg modelele cele mai proaste care au un impact negativ asupra dezvoltării lor ulterioare.
Autorul nu caracterizează deloc personajele nici sub aspect fizic, nici psihologic. Doar cuvintele lor îi definesc sau situaţiile în care se află. Poate că nici nu este nevoie de descrierea lor fizică, astfel că, o vorbă pusă în gura unui personaj ar putea suna foarte bine la altul.
Cele două femei, Costeluţa şi Maria, radiografiază starea morală a locatarilor blocului în felul lor:
„MARIA: Le vine mintea la cap
până vor ajunge ca noi, fii tu sigură! Lasă că cunosc eu
destule care au fost
şi-mai-şi decât e Violeta şi decât aia, de la scara a
doua – na, că uitai cum o cheamă! – Doamne, bag de seamă că
mă cam lasă memoria! – (Aducându-şi
aminte:) Gabi aia, la care tot vin noapte de noapte fel de fel de
băieţi, unii cu o maşină roşie, alţii cu o
maşină neagră, iar azi-noapte unii cu o maşină
galben-aurie, că parcă aveau programare. Şi n-ar fi nimic
că vin, dar o claxonează, de sar toţi pe la ferestre, să
vadă ce-i. S-o vezi pe mă-sa ieşind în balcon, în capot, rostind
mieroasă: “Acuşica vine
şi Găbuţa mea!”… Unde dracu’ s-or tot duce, seară de
seară, toţi nespălaţii ăştia, cu
Găbuţa-maimuţa?… M-apucă groaza când mă gândesc la
făţărnicia şi inconştienţa mă-sii. În loc
s-o ia la întrebări, c-o face de râsul lumii, mă-sa o lasă, ba o
şi invită să iasă, să-şi facă rondul cu toţi nebunii…
COSTELUŢA: Ei şi tu, că asta-i, acu, problema! Bine
că ăia de-o iau o
şi duc înapoi, şi n-o scapă din mâini la alţii ca ei, s-o
morfolească cine vrea şi cine nu vrea, după care s-o plaseze
cine ştie cui, încât s-ajungă pe mâinile urâţilor ălora de
le duc în Turcia ori în Italia, să i se piardă urma, Doamne
fereşte, c-atunci chiar ar vedea mă-sa, tăntica Fifi-Fulguleţ, pe dracu’!…”
Ajunse la această concluzie, după ce-au forfecat toată scara, cele două se retrag ca să bea o cafeluţă fierbinte.
Disputelor juvenile legate de flirturi sunt aplanate tot de Costeluţa care pune imediat lucrurile la punct şi-i struneşte pe băieţii din bloc care o tachinaseră pe Liviuţa şi pe prietenul ei.
Dialogurile sunt însă, anevoioase, mai curând monologuri, cu pauze studiate şi cu suspansuri. Un regizor ar avea suficient de tăiat la replici dacă ar pune în scenă piesa.
În spatele dialogurilor care par
lipsite de substanţă, se ascund, însă, probleme sociale grave:
locatarii sunt afectaţi de criză, de şomaj, buget de
austeritate, cote şi facturi neachitate, de lipsuri şi de angarale
cărora cu greu le fac faţă. Aşa este situaţia
materială a Sănduleascăi, cea care împrumută bani pentru
că bărbatu-su n-a luat salariul sau a fost în grevă. Şi tot
aşa, din lună în lună, se împrumută de la Adriana: „lună de lună, că împrumutul
pe care mi-l returnează azi mi-l cere-napoi mâine, şi tot aşa,
mereu-mereu, la nesfârşit, încât ne ţine câte o sumă de bani
blocaţi la ea, luni, dacă nu chiar ani întregi…”
Socoteli peste socoteli şi oamenii n-o mai scot la capăt nicicum. O chestiune la ordinea zilei care reflectă starea naţiunii.
O culoare aparte o reprezintă apariţia în preajma blocului a cuplului de ţigani însoţiţi de un puradel care vin la cerşit şi-şi trimit odrasla să sune la uşile locatarilor şi să ceară pomană. Este o practică aproape curentă în zilele noastre, în orice oraş românesc, iar de câţiva ani, în străinătate unde fac acelaşi lucru, ba chiar pun la cale şi alte „afaceri”.
Lucruri neaşteptate se întâmplă şi-n acest bloc, când un bărbat o vede pe tânăra cerşetoare şi o invită la el în apartament, iar ţiganul apare la strigătul femeii şi acceptă să „negocieze” cu bărbatul, preţul vânzării ei pentru o noapte sau pentru câteva ceasuri de plăcere, lucru care se practică şi la scară largă pe mapamond. Prostituţia şi proxenetismul nici măcar nu sunt mascate, ci spuse pe faţă, ca o situaţie normală, de fapt.
„ŢIGANUL: Păi, dacă nu mi-ar fi rudă, ‘mneata ce zici, m-aş băga? Vorba aia, dacă nu te doare capul, nu te legi la cap. Iar eu nu mă leg, că doar nu-s prost! Uite ce-ţi zic eu: dacă vrei ceva de la fata asta, nu cu ea trebuie să aranjezi, ci cu mine, că-mi aparţine cu tot ce e pe ea. Negociem, …facem târgul, batem palma una-peste-alta şi n-ai probleme!”
Realitatea e cât se poate de amarnică: ţiganca acceptă să intre în apartamentul Bărbatului contra unei sume bunicele iar Ţiganul care era proxenet vine însoţit de un altul îmbrăcat în haină de poliţist. Cât cei doi „negociază” – apar doi poliţişti adevăraţi şi fac ordine.
Limbajul colorat folosit de Ţigan şi de falsul poliţist poate fi pe placul celor care se dau în vânt după trivialităţi dar se înscrie în comicul de limbaj folosit astăzi pe toate drumurile şi în toate mediile. Consumatorii de manele l-ar găsi chiar sclipitor. Autorul ironizează aceste înclinaţii ale oamenilor din ziua de azi.
Actul trei îşi schimbă personajele. Apar Bunica şi două fetiţe, Ada şi Alina. Copiii se joacă iar Bunica împleteşte ceva pe bancă.
Se zice că marile probleme
filozofice ale omenirii au trecut prin gura unor copilaşi care, prin
nevinovăţia şi curiozitatea lor au pus întrebări privitoare
la existenţa răului şi a binelui în lume. Seriozitatea cu care
copiii privesc lumea ar trebui să fie un exemplu şi pentru cei mari:
„ADA: De ce sunt oamenii răi, bunico?”
Răspunsul Bunicii e de natură să radiografieze starea actuală a societăţii: omul nu e rău fiindcă aşa vrea el, ci devine astfel din pricina sărăciei şi a mizeriei. Acesta este mesajul pe care autorul doreşte să-l transmită cititorilor, prin gura Bunicii:
„BUNICA: Pentru că n-au ce
mânca. N-au unde să muncească, că nu mai au locuri de
muncă. Sunt mulţi oameni foarte necăjiţi, care n-au în
casă nici măcar o coajă de pâine. Părinţii voştri
sunt nişte fericiţi că au servicii şi primesc salarii,
atâta cât să poată face faţă nevoilor lor şi nevoilor
voastre. Voi sunteţi copii fără griji pentru că
părinţii voştri au unde munci, şi primesc bani pentru munca
lor. Dar banii sunt prea puţini, nu ajung…
ADA: Dacă n-ar primi bani,
n-ar avea cu ce să ne cumpere pâine, nu-i aşa bunico?
BUNICA: Aşa e, draga mea. Când
vei fi mare vei munci şi tu undeva, şi vei avea bani. Sper să se
schimbe în bine ţara asta, să puteţi trăi măcar voi în
demnitate, aşa cum trăiesc oamenii din alte ţări.
ALINA: În demnitate, adică să avem bani?”
Este definit conceptul de Demnitate care, în viziunea Bunicii înseamnă lipsa grijii de mâine.
„BUNICA: Demnitatea înseamnă
să n-ai grija zilei de mâine. Adică să nu-ţi faci griji
că nu vei avea unde munci… O să înţelegeţi voi toate aceste
lucruri, ceva mai târziu, sunt sigură.
ALINA: O aud adeseori pe mama
spunând cuvântul demnitate. Îmi
place când o aud. Dar n-am întrebat-o ce înseamnă. Acum, că ştiu
ce înseamnă, înţeleg de ce sunt oamenii necăjiţi, aşa
cum ne spui tu, bunico…”
Aşadar, aspecte de viaţă, crâmpeie din existenţa unor oameni obişnuiţi care sunt nevoiţi să suporte calvarul unei tranziţii interminabile şi al bâlbâielilor guvernamentale care astăzi spun una iar în clipa următoare se dezic de aceste afirmaţii. Confuzia în toate domeniile, de la cel mai înalt nivel, domneşte pretutindeni. Nu e de mirare că oamenii sunt atât de buimăciţi şi că fac cu greu faţă prezentului. Că de viitor nici nu mai poate fi vorba. Acesta se prezintă ca o imensă hrubă neagră care tinde să ne absoarbă.
Maria discută cu Felicia despre soarta celor care pleacă în străinătate, o altă problemă stringentă a românilor care-şi părăsesc ţara, familia şi neamul în căutarea unei vieţi mai bune şi de cele mai multe ori se întorc dezamăgiţi acasă.
„MARIA (se desprinde din îmbrăţişarea Feliciei): N-o să găseşti
nimic, draga mea! Aici e mare nenorocire cu şomajul, dar mai ales
după ce oamenii termină şomajul… Statul n-are bani, e…
falimentar! O să vezi tu ce-nseamnă să n-ai bani nici măcar
de-o pâine… Vorbeam ieri cu maică-ta, care mi-a spus că te-a visat
râzând. Ea şi-a pus speranţa în tine. Se gândea c-o să le mai
trimiţi şi tu ceva bani… Dar, acu’, c-ai venit, mă rog, o
să lămureşti tu ce şi cum a fost şi de ce-ai venit
înapoi ( ...)
FELICIA: ... mi s-a pus în vedere
să nu-mi mai calce picioarele în Olanda.
MARIA: Cum aşa?
FELICIA: Uite-aşa! Ştii
că Olanda e ţara lalelelor. Eu am lucrat noaptea, la sortatul
lalelelor. Împreună cu alte cinci românce şi o grecoaică, am
fost angajate de patron cu condiţia să-i facem treabă numai
noaptea. Ne-a cazat la un hotel bun, primeam trei mese pe zi, dormeam ziua,
eram şi libere să ne plimbăm, să facem ce ne place, cu
condiţia ca de la lăsarea nopţii până la
răsăritul soarelui, să-i sortăm lalelele pe categorii.
Ghinionul nostru a fost că patronul nu ne-a făcut forme legale la
angajare, să nu plătească taxe şi impozite pentru noi. Ieri
seară, când a descins Poliţia şi-a verificat registrul
intrărilor în hotel, managerul hotelului n-a putut explica ce e cu noi
acolo, deşi el ştia ce e cu noi şi ce facem. Noi, la rândul
nostru, am dat-o din colţ în colţ că nu ştiam limba…
Aşa că am rămas sub pază toată noaptea, asta ca
să nu ni se facă raport, cu condiţia ca a doua zi să
părăsim ţara. Şi-am părăsit-o… Necazul nostru, al
tuturor fetelor, e că patronul nu ne-a plătit ultima lună.
Să-ţi spun drept, fetele cred c-a fost aranjamentul patronului,
să nu ne mai plătească… Asta e când slugăreşti la
străini!
MARIA: Îmi pare rău de ceea ce
aud de la tine, dragă Felicia! Ăsta-i blestemul nostru, al românilor:
să-i slugărim pe străini! Asta s-a ales din toată zbaterea
noastră de a scăpa de Ceauşescu, deşi pe vremea lui eram
respectaţi şi chiar apreciaţi în Europa, pentru tot ceea ce am
făcut aici, în ţară… S-a ales praful de tot ceea ce am
făcut… Să ştii că şi eu sunt destul de
necăjită, că bărbatu-meu e-n şomaj. Las la o parte
faptul că nu se dă dus din casă, că boleşte toată
ziua, dar nici n-are unde să se angajeze că s-au redus posturile
şi s-a dat afară de peste tot. Acuş vine iarna şi n-o
să avem cu ce plăti căldura, că cică i se va dubla
preţul.”
Situaţia nu e mai roz nici în alte ţări, aşa cum rezultă din discuţia Mariei cu Silvia:
„MARIA: Şi-aia din Israel, ce
fel de pricopseală crezi că face pe-acolo? Are grijă de doi
bătrâni, care-i dau masă şi adăpost, şi cam atât. Vai
de viaţa ei. Dar poate că evreii sunt mai omenoşi, şi mai
şi plătesc. Fata e, cum bine ştii, destul de
frumuşică, aşa că poate-şi găseşte norocul
pe-acolo. Chiar aşa mi-a spus şi Filuţa… Ea-şi pusese mari
nădejdi în asta mică. Vise!
SILVIA: Şi noi am visat să ne modernizăm casa. Am luat credite, am cumpărat mobilă şi bucătărie nouă, şi-acum, că i-a redus salariul lui Robert al meu cu 25%, să vezi ce necazuri vom avea cu banca, pentru că nu vom mai avea bani să ne plătim ratele. De câteva nopţi nu mai dorm cu gândul la asta… Al meu îmi spunea aseară că vrea să meargă cu băieţii la grevă, în Capitală. Ne-am certat şi ne-am culcat certaţi...(...) Pe mine m-au restructurat în primăvară, dar şi pe el îl paşte restructurarea, dacă nu se potoleşte, şi nu m-ascultă.
MARIA: Vezi tu, Silvia, rău e
cu răul, dar mai rău e dacă stăm, „fie ce-o fi!”, când
ştim bine că bine nu va mai fi. De-aia mă şi doare
sufletu-n mine că nu ne mai potolim odată cu discuţiile astea
fără noimă. Discută parlamentarii, fie. Asta-i treaba lor!
Discută politicienii, e treaba lor. Da’ noi de ce tot batem apa-n
piuă, fără folos? Uite, acum, vom discuta din nou despre plata
căldurii, că, zicea administratorul nostru, să mai depunem
fiecare câte 2-3 sute la fondul de rulment, că n-o să avem cu ce
să plătim întreţinerea pe timpul lunilor de iarnă. Da’ de
unde mama dracului să tot scoatem bani, să dăm mereu, să
tot dăm? Mai facem noi bani în ţară, ca pe vremea Tovarăşului? Banii,
atâţia câţi se mai fac, se fac în altă parte, şi ne vin sub
formă de împrumuturi! Să te ţii, soro, să vezi cum ne vor
pune pielea pe băţ ăia de ne tot împrumută, că nu ne
împrumută ei că avem noi ochii frumoşi, ci o fac să ne
încătuşeze, să ne plecăm tot mai mult grumazul, să-i
slugărim, că de slugărit vom avea parte, ascultă-mă pe
mine. Şi-o să ne luăm lumea-n cap, ca fetele lui Cocoş, o
s-o vezi şi pe-asta…”
Autorul subliniază în aceste scene şi lipsa de perspectivă, de orizont a oamenilor, sătui să mai creadă în utopiile sistemului care le-a adus numai prejudicii.
„SILVIA: N-aş fi vrut să
mai vin la această adunare, că e pierdere de vreme. Am discutat
şi astă-primăvară tot despre căldură, şi… ce
s-a făcut? Nu s-a făcut nimic! Am propus să întrerupem
caloriferele de pe scări, din spălătorii şi din
uscătorii, şi nimeni n-a mişcat un deget. Intrăm în noul
sezon rece tot cu aceste calorifere care funcţionează nonstop,
şi ne costă căldura care ne vine prin ele ca părţi comune,
cu 60-70% mai mult decât consumul efectiv care se înregistrează, per
total, în apartamente.”
Împovăraţi de problemele cotidiene oamenii încearcă să găsească soluţii extreme de a supravieţui:
„SILVIA: Să blocăm
caloriferele de pe scară, ca şi pe cele din spălătorie
şi din uscătorie, să nu le mai plătim la părţi
comune, că numai ele consumă căldura nonstop. Nu mai zic de
faptul că-n uscătorie caloriferul va încălzi cerul patriei, pentru
că, să recunoaştem, nu ne-am învrednicit să reparăm
fereastra, s-o putem închide…”
Autorul dă şi soluţii pentru aceste situaţii-limită. Când lucrurile se precipită în şedinţa de bloc ţinută ad-hoc, apare O PERSOANĂ DIN PUBLIC, desigur, vocea auctorială care explică modul de calcul al gigacaloriei. După o explicaţie amplă şi foarte bine documentată, acesta concluzionează:
„Singura cale de a fi
toată lumea mulţumită, e să se împartă costul facturii
de căldură după vechiul sistem de calcul, adică după
suprafaţa apartamentelor, deşi căldura e o mărime de volum,
şi nu de suprafaţă. Înainte oamenii aveau căldură,
şi plăteau atâta câtă primeau, pe când acum toţi caută
să economisească, închizându-şi caloriferele, stând în frig
şi îmbolnăvindu-se atât ei cât şi blocurile în care locuiesc,
fără ca cineva să le spună că se ruinează pe ei
precum şi blocurile în care locuiesc, şi că, de fapt, îi
costă mult mai mult, atât pe ei cât şi statul, toată
această economisire aberantă şi fără logică.
Soluţia: renunţaţi la repartitoare, oameni buni şi
daţi drumul la căldură, să vă inunde casele
căldura, să fiţi sănătoşi, şi voi, şi
casele voastre!”
Găselniţa autorului pentru a salva discursul Personajului din
sală care argumentează situaţia aberantă a
administraţiilor de locatari este de a introduce prin glasul unui copil
(cine, dacă nu copiii ne limpezesc lucrurile?) – o concluzie la toată
frământarea locatarilor şi la toate nemulţumirile lor:
„Pe ultimele fraze ale PERSOANEI DIN PUBLIC, un copil a scris pe peretele blocului, la loc vizibil, „GRĂMADA
DE PROŞTI”.
Ceea ce e perfect justificat şi
reflectă pe drept cuvânt realitatea.
Autorul încearcă prin această
piesă tragi-comică, să tragă semnalul de alarmă asupra
aspectelor negative din existenţa noastră, fără a avea
pretenţia de a găsi formula ideală de a evita, ceea ce copilul,
dintr-un instinct, a definit. Societatea a ajuns într-un asemenea impact încât
se asemuieşte cu o masă amorfă de indivizi care şi-au
pierdut identitatea, personalitatea, idealurile, speranţele, visele
şi, ceea ce e mai grav, sufletul.
CEZARINA ADAMESCU
13 OCTOMBRIE 2010
***
Propuneri si contacte : editura.online@gmail.com
Situl aparţine ARP -
ASOCIAŢIA ROMÂNĂ PENTRU PATRIMONIU