BEŢIA PRIMĂVERII SUFLETEŞTI
IOANA VOICILĂ DOBRE, “Între verde şi albastru”, volum
în curs de apariţie
Mamă a
seminţei roditoare, aşa cum se consideră, Ioana Voicilă
Dobre, aflată la hotarul dintre verde şi albastru, adică pe
linia dintre zenit şi nadirul privirii, s-a hotărât să ne ofere “bucuria inimii” sale, într-un
mănunchi înmiresmat de poeme scăldate-n rouă
primăvăratică stând abia să se reverse în tumult din încăperile sufleteşti. Tumult de
zvonuri telurice, zămislind ecouri ancestrale.
Dorinţa
mărturisită “să fiu
primăvară-n toate” – şi, mai mult decât atât: “Floarea
vieţii, parfumată cu idile şi poveşti!” are darul de a preface totul în nestemate
şi-ţi induce o stare de „beţie de de
primăvară” cu adieri
de salcâm umflându-ţi nările flămânde.
Poetă solară, optimistă, luminoasă,
senină, pre cât îi este şi sufletul – deschis – Ioana Voicilă
Dobre îşi pune avuţiile la dispoziţia noastră cu bucuria pe
care ţi-o oferă actul dăruirii.
Poeme ale primăverii sufleteşti, chiar
dacă vremea se-ntomnează.
Găsim aici: stropi de dragoste
bălaie, fericire, zâmbete, mirajul de viaţă, liliacul ce dă
în floare, strălucirea adusă de ploaia din ajun, bănuţi de
păpădie, vrăbiuţe gureşe, mierlele care cântă
a-nviere, poieni înflorite, o lume idilică în care natura mamă, atât
de generoasă, împarte tuturor daruri minunate.
Contrar aşteptărilor, ştiind că poeţii sunt,
îndeobşte, fiinţe neadaptate, însingurate, nefericite,
neînţelese, poeta îşi
află fericirea în bucuria trăirii şi împlinirii, într-o odă
înălţătoare adresată pământului, cerului, lui Dumnezeu
şi oamenilor (nu neapărat în această ordine).
În privinţa aceasta,am putea
parafraza spunând: „Fericiţi cei pururi fericiţi din te-miri-ce
lucru”:
“În poiana înflorită şi
de castani străjuită, / Primăvara cântă-n strună,
florilor de ,,ziua bună!,, / Şi-n pădurea fermecată, roua
clipei din petale, / Curcubeie mii arată şi-n privirea dumitale. //
Pretutindeni e-armonie.Verdele e-un împărat / Ce-a sosit cu veselie
şi cu floare-ncoronat. / Primăverii se vrea mire.Cântă în
privirea lui / Toată floarea câmpului, iar în ochii ei, uimire! // Din adâncuri, de lumină,
legănată-n al lui cânt / Ivesc
susur de izvoare, primăverii şipotind. / Din mireasma revărsată, peste zări, cu
dărnicie,
Blânda sărutare-a clipei, toate visele învie! //
Şi-ntr-o rază împletită, cu a ochilor dorinţă, /
Primăverii cea iubită, verdele-i e năzuinţă.” (Uimire).
De unde
izvorăşte această lumină caldă în cuvintele autoarei? Din
ploaia primăverii care tot pământul îl îmbată, din
respiraţia vioaie a florii “când în
stropi se cerne zarea”, din chemarea veselă, din sărutarea dulce,
din ochii strălucitori care “mult
mai verzi răsar în zori”? Şi din alte asemenea bucurii simple
care nu costă nimic.
“Peste verdele-n neştire,
plouă lacrimi de iubire, / Cântă-n fiecare floare, dragostea ca o
chitară. / Cântec nou, de înflorire, străluceşte în privire /
Şi iubesc, a câta oară, ochii tăi de primăvară?! //
Cântă-n fiecare floare, dragostea ca o chitară / Iar zefirul unduieşte firul ierbii
ce-mi zâmbeşte. / Pădurile
şuşotesc, frunzele se-nveselesc / Şi obrajii-mi se roşesc,
c-au aflat cât te iubesc! // Cântec nou, de înflorire străluceşte în
privire. / Primăvara dă de ştire, vieţii de a ei sosire / Şi
mă-nvăluie-n iubire, armonie, strălucire / Şi iubesc a ei
menire şi iubesc, iubesc, iubire! // Şi iubesc, a câta oară,
ochii tăi de primăvară, / Geana şi clipirea lor ca petala
florilor, / Florilor de viorea care-mi ascund dragostea / Şi mă rog,
iar să mi-o dea, ca să gust amar din ea! // Peste verdele-n neştire,
plouă lacrimi de iubire / Cântă-n fiecare floare, dragostea ca o
chitară. / Cântec nou, de înflorire străluceşte în privire
/Şi iubesc, a câta oară, ochii tăi de primăvară?!” (Dragoste fragedă).
Nici un nor, nici o
umbră nu par a strica atmosfera paradisiacă pe care ne-o oferă
cu graţie autoarea.
Toate acestea se armonizează în
chip fiesc doar atunci când: înfloreşte iubirea iar ”Fericiţi,
fiii Terrei / mângâie încă astrul iradiind în floare.” (Floarea soarelui).
Paselurile de iubire existente în
acest volum, izvorâte dintr-o stare de tinereţe veşnică, dintr-o
“fărâmă de visare, un mister
desprins din soare” în care, “O
clipită nedospită din a inimii ispită, / Răsărit
plutind pe ape, un ecou din val în val / Vin, surâsul să-mi adape cu un iz
de ideal. // Din parfumul de pădure proaspătă, încremenită,
/ În savoarea cea de mure, simt guriţa ta iubită. / Şi-n
cărarea şerpuită, raze blânde-n curcubeu / Împletesc şirag,
aevea, cu iubire, pasul tău.”.
În lumea de vise şi idealuri
dintre cer şi pământ, poeta pluteşte cu aripi
confecţionate, nu din ceară, precum Icar, ci din petale de flori.
Autoarea are şi o explicaţie
deconcertantă pentru aceasă stare binecuvântată de bine:
“Azi sunt fericită fără
motiv! // Azi sunt fericită fără motiv! / Un motiv ar fi totuşi, / aripile de fluture în
zbor. / Ştiţi câţi fluturi am văzut azi? / Dar, câte culori s-au
strâns, / să le împodobească aripile? / Privirea, mi-a zburat
odată cu ei / şi mirosul fiecărei
flori m-a ameţit. / Poate, de aceea sunt
fericită, fără motiv. / Poate, sunt deja un
fluture / şi
nu mi-am văzut aripile, până acum! / Poate, parfumul e de
vină sau vântul. / Azi sunt fericită! Toţi
fluturii, toate florile / mi-au cântat,
au dansat, s-au jucat.”
Până şi în toamna
vieţii poeta găseşte motiv de încântare şi mulţumire: “Sunt un strugure dulce, / amintind primăvara. /
Sunt un strugure inimos / cum
ne-a fost vara. // Sunt un strugure parfumat / precum toamna. /
Dulce şi parfumat, / strugure în formă de
inimă, // păstrat cu
grijă peste iarnă / vreau
să rămân pentru tine!” (Toamna
vieţii).
Metamorfozată-n Doamna Toamna,
autoarea se vede astfel: “Plină-i toamna, de parfum, cu cerceii ei din struguri! / Colieru-i
din castane mai aprinde-n inimi, ruguri. / Şi-a luat rochia de frunze,
decorată-n stilul ei / Şi cu rubiniu pe buze a pornit-o pe alei. /
Are paşii măsuraţi şi privirile blajine. / Toamna de o
căutaţi, e-n oglindă-aici, la mine! (Toamna din oglinda mea).
Ilustrate cu o
grafică foarte expesivă, executată de Niculina Vizireanu, cu multă
forţă de sugestie şi sensibilitate, poemele capătă
consistenţă şi un farmec aparte.
Chiar dacă-i
toamnă afară, chiar dacă frigul înstăpâneşte natura
şi oamenii, poeta îşi propune să o prefacă-n
primăvară: “Iubirea mă cheamă şi cu ochii
închişi / Mă las purtată de mâna-i arzândă. / Mă
duce-n înalturi, mă plimbă-n abis, / I-accept nebunia şi
trăiesc un vis!”
Toate acestea
izvorăsc, credem, din generoziatea şi firea fericită a poetei:
“Toamna asta e frumoasă, luminoasă ca un
gând! / Mi-a păstrat soarele-n casă şi-amintirile pe rând. / Cu
căldura-i de poveste, mă-nconjoară braţul ei. /
Luminoasă toamnă este peste suflet şi pe-alei! // Toamna asta-i
minunată, generoasă peste poate, / Cu vinul,
mustind pe masă, jubilând printre bucate! / Şi-n poiana toamnei noastre, prefăcută-n primăvară, / Suntem regii către care, ploi de stele iar
coboară. // Visele se cern, fantastic, dintr-un corn de timp vrăjit /
Ca o veste minunată ce pământul l-a-nverzit. / Sufletele cântă iară, melodii
de mult uitate / Şi amurgul-sur coboară, legănând acestea
toate”. (Corn de timp vrăjit).
Şi până la
urmă, imaginile idilice din aceste poeme cu “floricele pe câmpii / hai
să le-adunăm copii”, ne introduc într-un tărâm de vis unde totul
e fantastic, nu există răutate, urâţenie, invidie, ură,
oamenii sunt perfecţi, după chipul îngerilor. O asemenea viziune se
potriveşte perfect basmului, dar şi acolo intervin muma-pădurii,
zmeul, lighioane şi păsări răpitoare, ca să strice
echilibrul şi să se pună de-a curmezişul.
“În lumea iubirii” – este cea de a doua secvenţă a
volumului – titlu care justifică perfect starea de poezie
nesfârşită a inimii şi grupajul începe, cum altfel, decât cu
poemul “Răsărit” –
în care exultă zorii de zi.
Dragostea este cea care
operează mutaţii sensibile în natură şi în oameni. Ea e în stare a
opri timpul din loc, de a aduce ploaia în deşert, de a scoate izvoarele
din adâncuri. Ce nu face omul când iubeşte!
Trăind în lumea
iubirii inspiri numai parfumuri de roze, cuvintele sunt de pluş, soarele
răsare după chipul iubitului.
Chiar şi
elementele naturii iau chip sufletesc şi răspund sentimentului. Astfel
că se naşte o empatie fiească între om şi cosmos:
“M-a primit la pieptul ei,
pădurea: M-a
primit la pieptul ei, pădurea / Şi pe umeri, păsări mii
mi-a pus. / Luminiş mi-a strecurat în suflet / Şi-am rămas de
dragoste pătruns. // Şi m-a legănat pe crengi de vise / Când cu
frunze m-a împodobit. / Şi-am simţit că mă ridic la ceruri
/ Când pădurea-n suflet m-a primit. // Şi-am găsit la ea, atâta
vară, / Soare-n triluri, zumzet, clipocit! / Şi-am iubit atunci,
întâia oară / Tot ce are viaţa de iubit: // Raza, floarea, drumul
şi înaltul, / Râu lunatic ce ridică nori de vis, / Curcubeul,
foşnetul, cântatul / Din pădurea vieţii-paradis”.
Oprimismul, speranţa nu scad
nici atunci când corabia pleacă de la ţărm spre alte zări.
Precum Mica sirenă, poeta aşteaptă la ţărm şi-i
cântă iubitului un cântec de întoarcere menit să-l aducă. “Mica sirenă: Ştii, eu
sunt mica sirenă care priveşte la mal, / La prinţul, ce
pleacă la alta, în corabia dusă de val. / De-i toamnă sau
primăvară, iubirea-mi va fi la fel, / Un fel de corabie rară, de
rău, ocrotindu-l pe el. / Furtuna, de va vrea să vie, cu griji mari
să-l cuprindă, / Voi şti să-i îmblânzesc unda, cu inima
mea, tremurândă”.
Întocmai ca autorul “Cuvintelor potrivite” –
poeta se întreabă: “De
ce-aş fi tristă?”
Însă la
Arghezi, unda de tristeţe răzbate şi se insinuează,
deşi toate par împlinite: “De ce-aş fi
trist ? Că nu ştiu mai bine să frământ / Cu sunet de
vioară urciorul de pamânt // Nu
mi-e clădită casa de sită peste Trotuş, / În pajiştea
cu crânguri ? De ce-aş fi trist ? Şi totuş…”
Acest “şi totuşi” dă întreaga
măsură a sufletului omenesc.
Autoarea mărturiseşte că are şi vise şi iluzii
despre iubirea care supune până şi timpul. Însă are şi
iluzii “încercate de nelinişti şi dureri / dar acum, acestea
toate, sunt realităţi de ieri” (Am
şi vise şi iluzii).
Versurile
Ioanei Voicilă Dobre te fac să visezi şi să speri la
iubirea ideală, aşa cum ea o presimte, o vede, o trăieşte. Doar
că ea se întâlneşte atât de rar, încât, de-a dreptul poţi spune
că e ca şi inexistentă! Ea poate doar să
întreţină speranţa că într-o zi o vei întâlni.
Nu lipsesc nici
influenţele eminesciene din poezia de dragoste: “Din a nopţii feerie numai
tu mă mai încânţi...” ori influenţele
melosului popular, cu asonanţele lui şi trecerea vădită din
ritmul trohaic în iambic.
“Somnul dacă mi-ai veghea, eu mi-aş
găsi liniştea. / Sărutarea dimineţii ţi-aş da din
dulceaţa vieţii. / La ureche ţi-aş cânta cum
mă-ndeamnă inima, / Cântecelul susurat ca izvorul de curat! / Să-ţi astâmperi umbletul şi să-ţi bucuri
sufletul! / Somnul dacă mi-ai veghea, eu
ţi-aş veghea liniştea.” (Veghe).
Nenumărate
sunt locurile comune şi rimele facile pe care le foloseşte autoarea:
colţ de lună, a lirei strună; aripi fluturând; cu suflet de vioară; purtată de
dulce fior; pasăre rară, tinereţe; sărutări fierbinţi,
lacrima de dor, aripă de vis, ochi de peruzele, ş.a. Rime facile: dor-uşor; trudită-gătită;
viaţă-faţă; dor-fuior; dar
nu mai puţine asonanţe poetice: mâna-totdeauna;
dată-retrasă; soarelui-cerului; ş.a.
O altă
secvenţă lirică se intitulează: “Ce frumos am trăit!” şi în ea exultă bucuria
maternităţii împlinite: “Voi fi prin ei
culegător şi fericită-n viitor / Şi fiecare va
purta mesajul din sămânţa grea. // Şi, o nepoată,
răsfoind album de poze sau citind, / Va aminti de ziua-n care am
semănat spre neuitare: / Cuvinte multe din
iubire, copii să intru-n nemurire, / Flori
vesele spre încântare şi viaţa ei spre continuare.” (Semănătorul-culegător).
Bucuria şi dragostea de viaţă e şi aici
stăpână şi regină. “Iubesc
ploaia, vântul sălbatic, / zăpada, cernând singuratic. / Şi
totuşi insist şi totuşi risc, / să privesc soarele în
adâncul luminii. / Căldura lui mă învăluie şi soare devin! (Dragoste de viaţă).
Atunci când totul pare pierdut
şi eşti gata să te prăbuşeşti în abis, iată
că, alături de tine, zăreşti floarea de colţ,
gingaşă şi rezistentă în acelaşi timp care, prin
frumuseţea ei îţi face sufletul să renască.
“Floarea de colţ: Când
ai pierdut, aproape totul / s-a căscat o prăpastie uriaşă
şi, / brusc, îmbătrânind ai fi vrut
să mori. // Urma să descoperi că având viaţă, ai
totul... // Ca să
trăieşti deplin, ai plătit urcând târâş / pe culmea durerii, unde
floarea de colţ te aştepta. / Văzând-o numai,
sufletul tău a renăscut.”
Un poem aproape
perfect prin rotunjime şi limpezime stilistică este: “Lumini şi umbre: Mă
regăsesc, la lumina lămpii / într-o seară a greierilor. / Eu
şi imginea mea, / două umbre ce dispar, / născându-se...”
Poeta uzitează stilul
narativ în poezie, ea îşi descrie, îşi povesteşte stările
şi locurile unde acestea iau naştere. E şi aceasta o modaliate
de scriere. O astfel de poezie narativă este: “Casa
bătrânească: Cineva mi-a dat pontul, / bătrâna vinde casa / şi
se mută la soţ în satul vecin. / Avesese un soţ navetist
Neguţa. / Casa e puternică, aproape că îi seamănă. /
În hol m-a atras şemineul cu hornul din colţ. / Îmi aminteşte de
bunica şi de copilărie. / Totul e verde, uşile cu praguri late,
/ ferestrele cu pervazul plin de flori / şi podina din drugi mari de lemn.
/ Ce bine îmi este aici! / Aproape că o simt pe bunica, / aproape că
mă simt în anii şaizeci... / Iubesc casa asta şi o vreau pentru sufletul
meu! / Bătrâna e mulţumită, că o va cumpăra cineva /
care să-i păstreze vii, amintirile / iar eu sunt fericită,
că în toate încăperile, / ,,îmi văd” bunicii, unchii şi
mătuşile, părinţii tineri. / Bine v-am găsit, dragii
mei!”
Un poem frumos este cel dedicat lui
Brâncuşi dar şi aici, poeta adoptând stilul clasic, prozodia are de
suferit. Să urmărim ideea: “Sculptorul: Ai sculptat mereu, cuvinte, pentru suflet pentru minte / ducând
vremea înainte.Te văd la masa tăcerii, / liniştit în faptul
serii, hrănind timp şi hrănind soartă / şi trasând
linia dreaptă.Tot aduni şi tot aduni / zile calme, aspre luni,
învrăjbite săptămâni. / Ani frumoşi şi dureroşi
îi înnozi şi îi descoşi, / care-a fost mai dăruit şi care
mai ostenit... / Doamne, câte-am pătimit! Treci prin poarta de sărut
/ să priveşti spre infinit, gând duios şi nesfârşit...”
Şi încă o idee
interesantă: “Viaţa mea, /
o galerie cu tablouri vii, / poeme mute de atâta culoare şi bucurie!” (Galeria
mea cu poeme mute)
Nu o dată, viaţa a fost asemuită unei table de şah,
populată cu regi, regine, cai, nebuni, pioni. Poeta găseşte
similitudini interesante. “Regina de alb: Privesc la viaţa mea ca
la o tablă de şah / invadată de nebuni şi de cai
sălbatici. / Trimit numai gândul la înaintare / şi aflu că au
fost nimiciţi de propria nebunie. / Pe tabla mea de şah se mai bat
încă pioni nevinovaţi / trimişi la moarte ,,sigură,, de
regele negru. / Nebunia, boală molipsitoare a cuprins tot regatul / dar
carul ,,reginei de alb,, se înfiinţează la palat. / Şi, ce
mândru era regele negru! / Ştia cât urăsc nebunii dar şi cât îmi
plac caii sălbatici...”
O clipă de singurătate
poate fi de ajuns pentru a simţi prezenţa divină în lucrurile
din jur şi în noi înşine: “O clipă de
singurătate: În liniştea adâncă din câmpie /
Te-am simţit, Doamne, în lanuri fremătând! / Erai acolo, în culmea
bucuriei. / Priveai în bob, pâinea crescând. // Ne vrem atât de singuri,
câteodată / Şi în păduri, ne-ascundem revanşard / Dar când
dispare parcă, lumea toată, / Rămân doar fricile care ne ard. //
Şi iar şi iar, luând-o de la capăt, / Pe-o aţă, zilele
le înşiruim. / Clătind lumina în izvorul proaspăt, / O nouă
faţă, lumii, dăruim.”
Poeme sensibile, tulburătoare sunt dedicate Tatianei Stepa şi
lui Grigore Vieru.
Poeta brodează şi câteva gânduri în complicata şi simpla
în acelaşi timp – modalitate a poeziei tradiţionale nipone, în spirit
de haiku. Se pare că aceste miniaturi sunt cele mai reuşite din
întregul volum:
“Gânduri în haiku: un
ochi pe faţă / un
ochi pe dos, mereu, / haina timpului.” * “ toamna
ruginie, / lumină rece, pe drum/ bătătorit” * “mângâierea ta,
/ crestele munţilor / în plecăciune” * “depărtările,
/ inimă călătoare, / clipă fugară.” * bântuit de
furtuni, / suflet-poezie,/ fulger în dar.” * “ciocârlie-tril, /
dimineaţă de vară, / muntele-cântec.” * “pârtie de brazi, /
verdele suind voios / vârfuri amare.”
Ultimul ciclu se intitulează “Poeme
de credinţă” şi cuprinde câteva poezii de slavă,
mulţumire şi recunoştinţă divinităţii,
pentru darurile primite.
Ioana Voicilă Dobre, prin
volumul de faţă îşi dă măsura talentului şi a
perseverenţei sale, a generozităţii şi sufletului deschis
spre oameni, spre iubire, spre credinţă şi speranţă.
CEZARINA
ADAMESCU
25 SEPT. 2010
***
Propuneri si contacte : editura.online@gmail.com
Situl aparţine ARP -
ASOCIAŢIA ROMÂNĂ PENTRU PATRIMONIU