DIMINEŢI SUFLETEŞTI ŞI O
PRIMĂVARĂ PERPETUĂ
OLGA ALEXANDRA DIACONU, “Intrare în primăvară” – Poezii
– Editura Semănătorul online, 2010
Cu veşnicia soră
bună, Olga Alexandru Diaconu intră în primăvară ca în vis
şi devine nemuritoare. Cel puţin aşa susţine cu încredere
şi speranţă că ea, primăvara i-ar aduce continuitatea
în timp. Nichita Stănescu intra, de asemenea în muncile de
primăvară, în A unsprezecea elegie, închipuindu-se
sămânţă şi sprijinindu-se de propriul său pământ.
Intrarea omului în circuitul cosmic se face de la sine, o puzderie de lumi se
nasc, şi pulberi de stele risipeşte omul, cu fiecare mişcare. Sub tălpile goale
răsar câmpuri cu flori şi poeta devine „o dâră de uscat pe ape”.
Aceasta e puterea visului: o risipă de imagini feerice sub un cer
ireal de frumos.
În ciclul care poartă numele „Intrare
în primăvară” – ce cuprinde trei poeme, poeta este
ramură înmugurit, copac înfrunzit clocotind de seve, clocotind de
viaţă, a cărui unică menire este să dăruie
lumină. În toate aceste poeme răzbate un dor şi o
nevoinţă de a da rod şi de a se împărţi celuilalt.
Copacul tânăr cu rădăcinile în mantia de zăpadă, cel
care răzbate îngheţul şi preface clipa în veşnicie.
Cuprinsă de avânturi juvenile, poeta respiră aerul mai proaspăt
parcă şi sufletul i se face mai înalt. Şi aici e încă o
trimitere la Nichita Stănescu.
Nu e de mirare această
prefacere pentru că „E totul simplu-n fire” – şi poeta
intră în acest firesc, aşa cum ai intra pe poarta casei pentru
că, spune ea: „sunt vamă de iubire / cum firea-ntreagă
e” şi capătă puteri nemaiavute fiindcă: “port universu-n sânge / cum muzica-n
vioară”. Toate acestea se datorează, bineînţeles iubirii,
care o face să se mai nască “o oară”. O oră (de iubire?)
aşa cum cerea Eminescu, o dată, şi încă o dată şi
de mai multe ori...Pentru că iubirea nu cunoaşte saţiu...
Tonul e cald, senin, neîncrâncenat,
împlinit, împăcat; poemele degajă lumină şi forţă
creatoare clocot de magmă telurică şi stelară în
acelaşi timp, sunt stenice, dau speranţă şi încredere. Rareori
mi-a fost dat să citesc ceva mai luminos. Poeţii sunt,
îndeobşte, stăpânii nefericirii, ai tristeţii, unii sunt
tenebroşi, induc stări de tristeţe şi spleen.
La Olga Alexandra Diaconu bucuria
inundă din fiecare vers, nu găseşti urme de melancolie şi
de nefericire. Un glob luminos, intens colorat care se învârte-n tavan,
aruncând sclipiri într-un joc fascinant de lumini şi umbre într-o
mişcare halucinantă. Atmosfera e de sărbătoare, sufletul se
îmbracă în haine de duminică, inima cântă, bucuria
ţâşneşte prin toţi porii, speranţa se citeşte în
ochi şi pe buze.
Flori şi miresme proaspete
degajă fiecare cuvânt pentru că, poeta însăşi e un pom
înflorit: “AZI SIMT C-AM ÎNFLORIT PE
DINĂUNTRU: Azi simt c-am înflorit / pe dinăuntru / de parcă /
pomii-n floare-au izbucnit / şi s-au mutat în curtea mea de taină, / iar
cei de prin grădină au pierit //Îmi port pe cale bucuria lină, /
grădinii pomii vreau să îi întorc, / primind în schimb o noapte mai
senină /pe care cerului eu să i-o torc // Mângâi cu palma
mâţişorii fragezi - / vreau în căuş căpşorul să
le –ncapă - /şi-ncet plutesc în mine / şi-ncep să
mă rotesc - / cântul de păsări parcă m-ar purta / prin lumi
secrete ce acum m-adapă // Nici nu
mai ştiu unde să mă opresc – / în mine primăvara a
rămas, / chiar dacă-n iarnă geamuri înfloresc / şi în
troiene neaua e-n popas.”
Dăunăzi,
o distinsă doamnă profesoară mi-a spus printre lacrimi
ţâşnite instantaneu: “Mă simt ca un copac uscat”. De unde venea
această impresie de uscăciune, goliciune sufletească, nerodire
şi neîmpărtăşire? Dintr-o atavică tristeţe care
pusese stăpânire pe ea şi nu-i lăsa răgaz respirării
aerului reavăn din preajmă.
A şti să faci o
sărbătoare din orice clipă, e o artă, într-adevăr. Nu
toţi o stăpânesc. Şi eu mă simt solidară cu
această persoană bună, caldă, simţitoare, care nu
poate trece cu indiferenţă pe lângă toate durerile lumii şi
se încarcă de acestea, purtând poverile altora şi rezonând la orice
nefericire.
La Olga Alexandra Diaconu până
şi aerul înfloreşte anume pentru ea.
“E-o-nălţare-n tot /
ce ne-nconjoară: / firul ierbii printre pietre iară / s-a ivit //
Pretutindeni ochii nevăzuţi / strălucesc ascuns / simţind a
vară, / braţe nevăzute se întind / soarelui să-i spună
bun venit” (Zvon de viaţă).
Pe Olga Alexandra nu o sperie nici zăpada, nici îngheţul,
nici viforul ori alte stihii ale naturii pentru că ea însăşi se
simte ca o sămânţă care în curând va încolţi şi va da
rod. E uimitor câtă efervescenţă, câtă viaţă
şi câtă forţă degajă aceste cuvinte:
„SUNT
CA O SĂMÂNŢĂ SUB ZĂPADĂ: Sunt ca o
sămânţă sub zăpadă, toropită şi c-un ochi
afară, / celălalt ‘ năuntru se priveşte / şi de
primăvară se-nfioară // Parcă infinitul se undeşte-n
mine – / prin cămări de suflet vrând să primenească / şi
prin vasu-n care locuiesc / se preumblă-o apă mai cerească // Înfloresc în taină, tot mai
înăuntru – / floarea pomilor a izbucnit ascuns / şi-o aştept
să spargă, să dea la iveală / sufletul ce-n alte lumi e
dus”.
Alteori, poeta spune: “SIMT O
PUTERE MAGICĂ ÎN MINE: Simt o putere magică / în mine, / nici eu nu
ştiu / de unde s-a ivit // Mă-nalţ ascuns / şi sufletul
e-nmugurit - / în vraja ta / de
parcă am pătruns”. – Şi toate acestea nu au deloc de-a face
cu vârsta biologică ci cu o anume intensitate a trăirii care vine
doar de la Dumnezeu. Sunt daruri pe care trebuie să le primeşti
aşa cum vin. Un clasic spunea: „Durerea însăşi e necesară
ca să poţi simţi bucuria că nu te doare nimic”.
Olga Alexandra Diaconu a
prefăcut durerea în bucurie, în imn de glorie şi slavă
înălţat lui Dumnezeu şi poate de aceea nu simte altceva decât
sete de viaţă, dăruire, iubire împlinită.
„SE SPARGE MIEZUL GRÂNELOR: Un zvon de viaţă / umblă
peste câmp: / se sparge miezul grânelor / sub coajă / şi-l
oblojeşte / şi-l înluminează / duh tainic / din adâncuri de
pământ // Se logodeşte lutu-n
somn / cu cerul / Când se trezeşte, / e înluminat, / de parcă / nu
l-au troienit zăpezi”.
E un soi de pedagogie aici pe
care ne-o oferă Olga Alexandra Diaconu: trebuie să iei lucrurile
aşa cum sunt şi să-i smulgi vieţii partea cea mai bună.
Până la urmă, secretul e desluşit: iubirea face toate aceste
minuni: PĂTRUNZI ÎN MINE CA O
TAINĂ : Mă-nvăluie iubirea ta, / mi-e haina / prin care cerul
pot să-l simt: / sublim, / întreg //
Plutire sunt - / în cer ascuns / port taina / care m-a pătruns / şi care prin
furtună doar / pot s-o înec (...) // Simt pacea doar / cum mă
inundă – e veșnicia în
secundă”.
În aceste condiţii până
şi moartea este senină: “simt cum / de tine mă desprind / şi mor senin.”(Pătrunzi în mine ca o taină).
Această
capacitate extraordinară de percepţie nu-i e dată orişicui.
Bucuria ce a cuprins-o
întreagă, e semnul că în curând se va face toamnă. Dar nu
contează, pentru că ea trăieşte din amintirea acestei
bucurii totale, perfecte, fruct al iubirii.
„ÎN
CURÂND SE FACE TOAMNĂ : Bucuria ce întreagă m-a pătruns / e
semn că în curând / se face toamnă / Ce-mi pasă ! întreaga
vară eu am râs / şi-am mers la braţ cu îngeri / de lumină
având haină // Ca o explozie stelară, eu sufletul / prin viaţă
mi l-am dus / şi-acum e vremea / să-l
întorc / mai spre apus // Un satelit divin / voi fi de-acum / dumnezeeasca
mână să mă cearnă ».
Adevărată odă a bucuriei este lirica Olgăi
Alexandra Diaconu, din fiecare cuvânt aproape,
cerurile cântă, păsările i se reflectă-n priviri,
respiră aerul blând şi fericit al acestei bucurii: e însăşi bucuria de a trăi, de a
se simţi ocrotită de mâna divină : «Azi simt bucuria deplin / pentru că toate cerurile / cântă
în mine / şi păsările mi
se reflectă-n priviri ». (Azi
simt bucuria deplin).
Tonul uşor patetic,
rugător, chemător, te invită să pătrunzi în
această bucurie deplină ca un arbore ale cărui fructe
aşteaptă să le culegi : «ARBORELE
MEU ROȘU: Arborele meu roșu / s-a deschis / în lumină, iată, fructele lui tainice așteaptă / să le culegi, / să le mistui / o dată cu
respirația, / să ardă-n
lumină / ca o candelă cosmică, / ca o stea în formă de
inimă / plecată dintre noi /
pe firmament”.
Motivul arborelui înfrunzit, înflorit, plin de rod este foarte
frecvent.
Într-o clipă de
sinceritate Olga Alexandra Diaconu ne dezvăluie, cu toate acestea, neliniştile nopţii împotriva
cărora luptă şi-şi trage nepăsarea pe trup să nu o invadeze, dar asta numai
până dimineaţa, când e pătrunsă din nou de soarele iubirii
iar lumina o cheamă “din înaltul
înaltului”: “ÎMI TRAG NEPĂSAREA PE
TRUP: Îmi trag nepăsarea pe trup / ca pe-o haină / şi
sufletu-ntreg mi-l arunc / prin hubloul hazardului // Ca piatra devin, / nu mai
vreau să pătrund / nicio taină – / imună să fiu la
freamătul vieţii // Dar asta se-ntâmplă / doar noaptea / când prin alte lumi / mă închin /
şi-apoi, / trează, / iar vreau / să-i stau în prag
dimineţii,/ iubirii, / durerii /
iar pradă să fiu / când lumina mă cheamă / din înaltul
înaltului”.
E o artă şi aceasta, de a şti cum să te
fereşti şi să devii imun la freamătul vieţii.
Viaţa, alcătuită din lumini şi umbre, dureri şi bucurii,
lucruri şi fapte diverse, încât
uneori se amestecă şi nu le poţi lesne deosebi. Cu alte cuvinte,
noaptea, poeta pribegeşte prin alte lumi dar în zori se întoarce,
să-i stea în prag dimineţii, echivalentă cu iubirea.
Poeta merge mai departe cu
mărturisirea şi anume, aflându-se în aşteptare, în sine se face
târziu, dar ea nu lasă ochilor străini să vadă acest lucru,
ci oferă privirilor un chip luminat, senin, plin de bucurie:
“şi-n
mine / e deja târziu, / dar ţin piept zilei / la amiază – /
trează să fiu, / de mă găseşti, / şi nici să
bănui / în vreo clipă / că-n mine / timpul se-nserează”.
Deşi iubitul i-a plecat lăsându-i în schimb „frâiele tristeţii” – autoarea simte
cum „o
putere mă înalţă / în mine ca-ntr-un început / în care / totul e
doar iubire / ca şi cum / neîncetat
/ pluteşte-o vrajă / peste fire”.
Iubirea, nu numai că aduce bucurie, dar deschide şi o
poartă spre cer: „ca o poartă
spre cer, / iubirea s-a deschis” (Ce
zumzet azi la stupii).
Nu e de mirare, aşadar că Olga Alexandra Diaconu se
cufundă-n iubire şi o trage peste trup pentru ca aceasta s-o
protejeze:
„Ca pe-o haină / ne tragem
iubirea pe trup, / ca pe-o taină //
şi, transfiguraţi de miraj, / nu mai vedem niciun lucru în jur – /
totul e-n noi, / nici chiar noi nu mai suntem / cu noi – / ne ascundem /
într-un nestăvilit şi unic şuvoi // Lumina e trează / doar
într-o singură stea / care încă n-a răsărit, / dar ne va
aştepta / până vom construi /
un cerdac într-un cer / mai aproape de ea.” (Răsad de vise).
Cu toate acestea, Olga Diaconu declară că nu e vinovată
de iubire ci vântul, apa, cerul, ele sunt vinovate, iubirea e „taina ce cuprinde-ntreaga fire”. (Nu eu sunt vinovată de iubire).
Şi degeaba încearcă
să descifreze tainele lumii din cărţile şi tratatele de
filozofie, pentru că imediat ce le deschide, căutând să afle
ceva, iubitul „în suflet îmi
coboară/ prin foi şi litere moarte” – ba mai mult, se
instalează confortabil şi îşi face casă în sufletul ei. Ea
îi face loc, şi-l cuprinde în cuibarul de vers: „Vezi, sufletul meu se deschide / să te cuprindă într-un
vers, / căci versul poate-n el închide / chiar şi întregul univers.” (Dar tu în suflet îmi cobori). Interesantă dialectică a iubirii:
iubitul coboară în sufletul ei, ca s-o înalţe în vers.
Olga Diaconu mai
dezvăluie un amănunt: versul, aparent simplu, ascunde har iar harul
este dobândit cu greu şi ascunde durere.
Chiar dacă iubirea
cunoaşte şi sincope, alunecări, învolburări, acestea sunt
doar în adânc, la suprafaţă totul pare lin precum un zbor de
pescăruşi în depărtare: „ÎNVOLBURAREA
E DOAR ÎN ADÂNC: S-a liniştit la suprafaţă marea, / învolburarea
e doar în adânc / Ca dintr-un vis îţi mai aud chemarea / şi
pescăruşii aripile-şi strâng // Nu mai trimit pe aripile-ntinse
/ mesaje dinspre tine în amurg, / nici eu nu număr zilele proscrise /
şi clipele-n surdină cum se scurg
// Doar marea o păstrez adânc sub pleoape, / înveşmântată-n
sute de culori / când soarele torid se scaldă-n ape / şi nu mai
lasă peste ceruri nori”.
Metamorfozarea omului în sămânţă este o temă
cunoscută, de la Blaga încoace. Olga Alexandra Diaconu susţine
că „Devin sămânţă, /
fă-mă să-ncolţesc – tu să fii pom, eu fruct
dumnezeesc” (Aş vrea
să-ţi scriu).
Altă
oară poeta se închipuie: „sunt radar
nevăzut, culcat pe unde, / sunt vântul care-adie / să-ţi aline /
durerea care-o porţi mereu cu tine”
(Mi-ai spus să nu-ţi mai scriu).
Variaţiuni
lirice pe tema eternei iubiri, se desfăşoară pe diverse tonuri,
dar mai ales, cel nostalgic. Multe poeme sunt închinate primei iubiri, pe care,
se pare, poeta nu o poate uita. Dar, o
dată inocenţa pierdută, aleile paradisului nu mai duc la
lumină, cei doi s-au schimbat pentru totdeauna, şi-aici îmi vin în
minte versurile lui Cezar Ivănescu: „Amintirea paradisului”: „Când eram
mai tânăr/ şi la trup curat/ într-o noapte, floarea mea / eu te-am
visat./ Înfloreai fără păcat / într-un vis adevărat./ Când
eram mai tânăr şi la trup curat./
Nu ştiam că eşti femeie, eu bărbat./ Într-o noapte
lângă tine m-am culcat / şi dormind eu am visat / când eram mai
tânăr şi la trup curat./ E pierdută noaptea aceea de acum /
carnea noastră de-i mai ştii al ei parfum / Poamele ce-n pomi azi
stau / gustul cărnii tale-l au/ Şi cad mâine toate / putrede pe
drum./ Fă-l să fie, Doamne sfinte / numai om / pe-acel care ne-a
ispitit sub pom / Şi când pomul rod va da / fă să-i cadă
carnea grea / cum cădea-va după cântec mâna mea.” (citat din
memorie). Olga Diaconu aduce amintirea paradisului şi a celor doi inocenţi:
aidoma eroilor Daphnis şi Chloe.
„Nu,
n-au murit de tot aceşti copii, / dar sunt acum pe jumătate vii // Nu
mai au suflet fraged şi candid – / chiar viaţa lor s-aşterne ca
un zid // şi se-ncrustează straniu pe-a lor faţă – / în
ochi lumina e un fir de aţă.”
( Încerc să
fiu aceeaşi).
Dar, oricât am dori, niciodată nu vom mai fi aceeaşi
după pierderea inocenţei. Doar iubind, ne asigură poeta, putem
să ne păstrăm cerul aproape.
Ceva tot rămâne însă.
Iubirea se spiritualizează, se înalţă, devine o amintire
frumoasă. Iată un poem reuşit pe această temă: “NICI TU VREO VINĂ N-AI: Nu eu sunt
vinovată de iubirea / ce mă învăluie cu-a ei mireasmă, / nici
tu vreo vină n-ai când firea / îţi pune-n palme îngeri / de pe
catapeteasmă // Ca nişte flăcări vii / venim unul spre
altul, / chiar iarna când e-aproape, / simţi-vom pe Înaltul // Şi
încercăm uimiţi - / pierduţi în fire - / duh sfant
să-mbrăţişăm / cu trupurile noastre, / simţind
iar cum plonjăm / în ceruri cu zefire.”
Iubirea poate fi o plonjare în ceruri
şi duh îmbrăţişat cu trupul, când cei doi sunt “pierduţi în fire.”
Dar, în cele din urmă, ce derută în paradis! Iubirea
oboseşte şi moare şi atunci, nici poezia nu mai are puterea de a
pătrunde fiinţa şi de a despica adâncul gândurilor: “NICI POEZIA NU M-A MAI PĂTRUNS: Nici
poezia nu m-a mai pătruns / de la o vreme cu-armonia ei – / eram o zbatere
de cer ascuns / sub un obroc rămas fără de chei // Acum te simt:
vii iar ca un zefir / să mă învălui cu iubirea ta / Aș vrea să fiu un lung și
tainic fir / ființa ta s-o pot
înconjura”.
Tonul elegiac spune totul fără echivoc.
Dar nici atunci nu-i totul pierdut,
chiar şi în această noapte a simţurilor, poeta ne îndeamnă
să ne îndreptăm şi să ne adâncim în noi
înşine, acolo unde locuieşte „Pasărea sufletului”
şi unde vom găsi lumina: „PASĂREA SUFLETULUI: Când dimineața / nu-ţi luminează sufletul
/ o dată cu soarele, / când seara / nu-ţi
coboară în suflet / dorul de cer, / când noaptea nu-ţi aduce / îngerii somnului, /
mângâie-ți pasărea
sufletului, / hrănește-o cu iubirea
de sine / și-ai să devii
lumină / din Lumină”.
Din câteva pasteluri de vară izbucneşte bucuria şi
dorinţa de a trăi şi de a se înfrupta din fructele vieţii.
Un ciclu de cinci poeme poartă titlul: „Dimineţile sufletului”
şi ele reflectă dorinţa de a trăi şi de a învinge
tristeţea, boala şi moartea: „...dar,
uite, soarele a răsărit din nou, / mai luminos ca ieri, sufletul tău l-a trezit, / sufletul
tău care e mai luminos ca soarele,
soarele se oglindește în el, /
toată iubirea lumii se oglindește
în tine / când înveți să te iubești din nou.”
Olga Diaconu susţine că: „Nu
există viață și moarte, există doar / viață și moarte a sufletului” - adevăratul sens în
viaţă ni-l dau roadele noastre, faptele şi ceea ce am lăsat
după noi.
Interesantă dialectică a
firii: „Dacă soarele încape într-o
boabă de rouă, / dimineața
nu încape în sufletul tău?...”
Acesta este poemul cel mai complex şi, pare-se, cel mai
adevărat:
„Mergi
cu mâna ascunsă în sân, / în sânul în care se zbate pasărea
sufletului / Păstrează-i zborul lin, / zbaterea ei să
devină o tresărire ușoară, / o revenire la viață din abisul uitării // Iubește
melancolia sufletului, / lasă-te deșirat de tristețe, / pentru ca apoi să-i poți gusta bucuria / Cum pânza dintre viață
și moarte, / pânza dintre
bucurie și tristețe / Privește natura și vei vedea viața și moartea îmbrățișându-se, / slăvește-le iubirea! / și sufletul tău va răsări de sub frunze /umede și veștede”.
O sumă de enunţuri
panseistice, apăroape apoftegmatice,
rostite în formă lirică – atestă maturitatea
artistică la care a ajuns Olga Alexandra Diaconu, după un număr
apreciabil de cărţi publicate, după filtrarea esenţei
şi a mijloacelor de expresie, după
alegerea temelor majore ale Poeziei: naşterea, moartea, viaţa,
viaţa....
Mesajul este oprimist,
stenic, încurajator: „Nu există
moarte, există doar un alt fel / de dimineață
a vieții ce transcende prin
carne și sânge / Nu te plânge de pietrele colțuroase întâlnite pe drum, / ele anunță
bucuria de la capătul drumului / Nu vei avea viziunea ansamblului, / dacă nu cunoști mai întâi fragmentele vieții
ce se nasc / deopotrivă din bucurie
și durere // Desprins din
haina de carne, / vei învăța să gândești și să simți numai cu inima,
/ vei învăța, în sfârșit, că nu
există nimic în afara iubirii, /
iubirea care cuprinde totul ca în niște
cercuri concentrice / pentru ca
fragmentul din tine să simtă Întregul.”
E o viziune
cosmică a lumii, trecută prin ochiul matur şi ager al unui om
care s-a confruntat cu viaţa însăşi.
Un volum de versuri
frumos, interesant, o lectură agreabilă care oferă confort
şi desfătare spirituală.
CEZARINA ADAMESCU
20 dec. 2010 - Ziua Sfântului
Ignaţiu de Antiohia
***
Propuneri si contacte : editura.online@gmail.com
Situl aparţine ARP -
ASOCIAŢIA ROMÂNĂ PENTRU PATRIMONIU