Imagine din vremurile revistei „Sămănătorul”(1901-1910). Personalităţi la Şcoala primară Tismana:

George Coşbuc, cu pălărie şi costum, lângă popa Matei Popescu (ctitorul bisericii Izvorul Tămăduirii)

În stânga în costum, Alexandru, fiul lui G. Coşbuc, student, cu puşca ing. Chihaia(?), lângă el, preoteasa Ana

Din data de 28 octombrie 1902, Coşbuc era obligat să participe, de patru ori pe lună,  la cercurile culturale săteşti

 

 

 

„SĂMĂNĂTORUL”

O REVISTĂ GÂNDITĂ LA TISMANA!

 

 

Spre sfârşitul anului 1901, apare la Bucureşti “Sămănătorul - Revistă literară săptămânală”, al cărei concept fusese gândit în peisajul idilic de pe Valea Tismanei, unde Alexandru Vlahuţă vine în vara acelui an în vizită de documentare pentru “România Pitorească”, lucrare care va apărea tot în anul 1901. Gazdă a scriitorilor veniţi să-şi petreacă vacanţa la Tismana era întotdeauna renumitul librar George Sfetea, cumnatul poetului George Coşbuc (ţinând pe sora sa mai mică, Elena Sfetea). Pentru finisarea “Vilei Sfetea”, era sprijinit de tipograful Nicu D. Miloşescu, căruia îi ţinea contabilitatea tipografiei din Târgu-Jiu, aşa că George Sfetea îşi găseşte timp ca împreună cu cumnatul său, poetul şi cu Alexandru Vlahuţă, să petreacă câteva zile la Tismana pentru a  gândi “Sămănătorul” „un nou caiet pentru săteni”, aşa cum se exprima Vlahuţă ca trimis al ministrului instrucţiunii publice. Librar şi tipograf se obliga a fi chiar G. Sfetea, directori ai preconizatei foi literare se angajau a fi cei doi - Vlahuţă şi Coşbuc - iar pentru susţinerea financiară a noii publicaţii ministrul instrucţiei, Spiru Haret îi dăduse lui Vlahuţă „siguripsire fermă”. Mai mult, George Coşbuc primi asigurări că va fi angajat şi el în iarnă în „Administraţia Casei Şcoalelor”, Alexandru Vlahuţă lucrând deja acolo ca referendar.

Entuziasmat de ideea unei noi publicaţii precum şi de ideea „viitoarei avansări” a cumnatului său, George Sfetea propune ca “Sămănătorul” să apară „pe banii cârciumii lui dacă n-or fi pe la minister, cu tot riscul” chiar „înainte de Crăciun”. Lucru care se va întâmpla la 2 decembrie însă abia peste câteva săptămâni după 12 februarie 1902, când Spiru Haret demarează programul înfiinţării şi funcţionării „cercurilor culturale de la oraşe şi sate”, va fi angajat şi George Coşbuc în „Administraţia Casei Şcoalelor” cu decretul nr. 3308, articolul I[1].

        George Sfetea, care se va muta definitiv în noua sa vilă în anul 1902, va mai fi împreună cu cei doi directori ai revistei “Sămănătorul”, cumnatul său George Coşbuc şi Alexandru Vlahuţă, doar  în acel an. Pentru că la 29 decembrie, cei doi pleacă precipitat de la conducerea “Sămănătorul”, începutul secolului XX fiind pentru Al. Vlahuţă  singura perioadă când va mai vizita Tismana. Nu şi pentru poetul George Coşbuc care va lăsa locurile lui preferate de pe Valea Tismanei încărcate de numeroase legende.

         Chioşcul de pe terasa dintre brazii aflaţi în apropierea Vilei Sfetea, unde se retrăgea poetul, va deveni cu timpul “Chioşcul lui Coşbuc”, astăzi refăcut complet; fagul de lângă acesta se va numi “Fagul lui Coşbuc”; masa unde stătea şi discuta cu ambasadorul francez Ramiro Ortiz, cu părintele Vasile Lucaciu, cu compozitorii D. Chiriac şi Alfonso Castaldi, profesorii Popa Lisseanu şi Clinciu va fi “botezată” peste puţin timp “Masa fraţilor”; aleea de lângă Fântâna Chihaia, pe unde Coşbuc discuta cu Ortiz despre “şarlatanul de Dante”, va rămâne întipărită în memoria locală ca “Aleea Tainelor”.

        Plecarea celor doi de la conducerea revistei “Sămănătorul”, după numai un an, a fost interpretată în fel şi chip. George Coşbuc, numit în anul 1902 şef al biroului administrativ şi de corespondenţă din Administraţia Casei Şcoalelor, după unii autori, probabil că vedea în campania de culturalizare în sânul ţărănimii, iniţiată de ministrul instrucţiei Spiru Haret, doar o obligaţie funcţionărească[2]. Pe lângă reorganizarea pe baze moderne a învăţământului de toate gradele, Spiru Haret da o mare importanţă şi mişcării de esenţă poporanistă care-i poartă numele. Participarea lui Coşbuc la prima mare acţiune culturală de masă şi cooperatistă a învăţătorimii române în mediul sătesc intra în obligaţiile lui de serviciu. El trebuia să viziteze lunar patru centre culturale săteşti, ocazie cu care îşi dă seama că “directivele date” de la Bucureşti sunt desprinse de realitate. Într-o lume a neştiutorilor de carte, învăţătorii “vorbesc prea repede, încât sătenii nu pot urmări ideile, şi întrebuinţează nu numai cuvinte neînţelese de popor, dar şi construcţiuni savante. Le-am atras atenţia să nu mai vorbească păsăreşte, să nu caute a face fraze, ci să se apropie de sintactica simplă şi frântă a vorbirii săteşti” spunea Coşbuc. “După programele stabilite de cercuri, văd că între-aceste şedinţe învăţătorii au să se ocupe numai de chestii curat pedagogice şi în chipul cel mai sec cu putinţă” mai spunea el, terminând în concluzie  “că ar avea multe propuneri de făcut” şi că “mai întâi de toate învăţătorii trebuie să ştie ... ce au să vorbească ţăranilor şi cum. E nevoie de un sistem general de luptă”.[3] 

        Apărut cu entuziasm aşa cum fusese gândit la Tismana, în format caiet, cu coperta de început desenată de N. Grigorescu, “Sămănătorul” este definit de Alexandru Vlahuţă în “Primele vorbe” ca un “stindard de pace” şi de “înfrăţire intelectuală”[4]. Nemulţumit de tonul molcom-moldovenesc al textului, Coşbuc reia ideile directoare ale revistei: “Noi cu literatura astăzi nu mai stăm în mijlocul istoriei noastre, nu stăm nici în mijlocul tradiţiilor noastre, nu stăm mai ales în mijlocul poporului nostru: “Fără idealuri nu e luptă şi fără luptă nu e nici literatură”; “Am rupt firul tradiţiilor, ne batem joc de credinţa strămoşilor, luăm în deşert instituţiunile ţării şi aşezămintele ei, râdem în pumni de asperaţiunile naţionale şi importăm în literatură (...) - câte şi mai câte bolnave idei şi cu totul străine spiritului românesc”[5].

         Susţinând totuşi campania de culturalizare în sânul ţărănimii, iniţiată de ministrul instrucţiei, Spiru Haret, revista promovează o literatură inspirată din realităţile naţionale, acordând întâietate tematicii rurale, dar ajungând până la idealizarea ţăranului şi la prezentarea idilică a vieţii de la ţară. Programul revistei îl rezumă Al. Vlahuţă în articolul Cărţi pentru popor (nr. 3, 1901): „Icoane din trecut, întîmplări vitejeşti, isprăvi de acelea care-ţi înalţă sufletul, scene din viaţa de la ţară, pilde şi învăţături sănătoase date într-o formă atrăgătoare, puterea providenţială a unui primar ideal, a unui proprietar, a unui preot, a unui învăţător — aşa cum îl visăm şi cum ar trebui să fie oamenii aceştia — bunătatea, jertfele, munca şi izbânzile lor, întrupate în povestiri calde, sugestive, aşa ca cititorul să se simtă mişcat ca lucruri văzute aievea şi să capete îndemnul de a-şi aduce şi el partea lui de bine pe lumea asta, de a se face şi el folositor cu ceva ţării şi neamului lui". Scriitorii sunt chemaţi să-şi facă „datoria",  să lupte împotriva importului de idei, a coruperii limbii prin  împrumuturi străine. Contestând simbolismul, revista încurajează acele producţii care proslăvesc „marea viaţă a poporului" român, trecutul lui glorios, „frumuseţile acestui pământ" etc. Colaboratori: D. Anghel, Z. Bârsan, Ion Gorun, I. Agârbiceanu, E. Gîrleanu, C. Moldoveanu,  Constanţa Hodos, llarie Chendi, R. Cioflec, V. Savel, G. Tutoveanu. Ion Adam, G. Vâlsan etc.[6]

         Totul începuse destul de frumos la „Sămănătorul” iar mişcarea semănătoristă reuşise un lucru extrem de important: un public cititor propriu. Nu cu mai mult de nouă ani în urmă, Caragiale îi declarase în stilul lui propriu, lui Vlahuţă: „Degeaba, n-ai pentru cine să scrii, n-ai public”.[7] Acum, „Sămănătorul” fusese bine primit, avea un public fidel dar nu s-ar putea spune că sămănătorismul era gata format sub directoratul lui Vlahuţă şi Coşbuc. Printre alte presupuneri asupra faptului că ei abandonaseră revista după numai un an de conducere, se numără şi aceea că descoperiseră în politica lui Haret „o latură diversionistă” ce i-ar fi determinat să plece spre a se delimita de ideologia revistei.[8] Mai există şi alte presupuneri privind abandonarea revistei. Una din ele era că G. Coşbuc, poetul baladelor şi idilelor acceptase conducerea „numai pentru a se putea îndepărta de Albina[9].

            Motivul care a atârnat însă cel mai greu în cumpănă, a fost, ca mai întotdeauna prin redacţii, criza de generaţie deşi între el şi redactorii de bază - Chendi  n. 1871, Iosif, n. 1875, Scurtu, n. 1877 – nu era o diferenţă de vârstă mai mare de un deceniu. Cu toate acestea, Coşbuc ajunsese „om mare” şi în consecinţă bătrân, pentru că era Laureat al Academiei şi membru corespondent al ei, era mereu invitat la palat şi la masă de miniştri sau ministeriabili mai de soi sau mai mărunţi. „Nu te mai înţelege lumea deloc, deloc” îi striga Chendi, pe când dimpotrivă, Coşbuc nu-i înţelegea pe redactorii mai tineri, nu le accepta orientările şi nici mentalitatea.[10]         

Se vede treaba că intrând în lumea bună, Coşbuc nu mai era acel Coşbuc intim, în halat şi papuci, gata să se dezlănţuie de dragul oaspeţilor veniţi să-i ceară colaborarea la vreo revistă:

- „Ce să caute atâţia logofeţi la mine acuma noaptea? Ce-i porunca? E vreun război? Vin tătarii? Se-nsoară careva? Ori şi-a luat cineva ţilindru[11] şi vrea să afle cum îi stă? (…)

-  Să ne daţi ceva pentru revistă…

-  Ceva pentru revistă?... de mine?”[12]

Poate din cauza discuţiilor cu Chendi, poate din alte raţiuni, George Coşbuc se gândise a lăsa „Sămănătorul” pe mâna acestor redactori tineri cu gândul că îşi vor da din această nouă poziţie mai mult interes.

Astfel, între 29 decembrie 1902 şi 5 iunie 1905, direcţia a fost lăsată într-adevăr unui comitet de redacţie dar sub conducerea lui Ilarie Chendi.

Din vara anului 1905 şi până în 17 octombrie 1906, conducerea va fi preluată de Nicolae Iorga. Ca director la „Sămănătorul”, Iorga strânge cam aceiaşi durată de timp cât deţinuseră direcţia Vlahuţă şi Coşbuc, aşa că nu se poate spune nici că semănătorismul fusese gata format pe vremea celor doi, nici că ideologia lui s-a manifestat numai prin Iorga.[13]

 Cum nu se poate spune nici că lunile de directorat ale lui Coşbuc şi Vlahuţă ar reprezenta perioada pozitivă iar etapa negativă ar începe odată cu venirea lui Iorga.

Având în vedere că revista „Sămănătorul” a mai fost condusă de D. Anghel, Şt. O. Iosif, M. Sadoveanu, Sandu-Aldea între 17 octombrie 1906 şi 21 decembrie 1908, de Aurel C. Popovici până la sfârşitul anului 1909 şi în fine, de Ion Scurtu între 1 ianuarie  şi 27 iunie 1910, nu se poate gândi global ideologia revistei, de la primul până la ultimul număr, fără disocieri dar un curent comun numit semănătorism a existat.

Văzut în ansamblul său, datorită unui important public cititor, sămănătorismul a rămas alături de mişcarea poporanistă a lui Spiru Haret unul din curentele ideologice remarcabile ale începutului de secol XX. Apariţia lui a contribuit nu numai la culturalizarea maselor dar şi la dezvoltarea interesului faţă de problema ţărănească, ţărănimea fiind aflată tocmai în acei ani în criză, criza culminând cu răscoalele din anii 1907. Principalul artizan al acestui curent se consideră a fi fost Nicolae Iorga deoarece el preţuia, mai bine decât oricare altul, tradiţiile noastre istorice şi cultural-artistice unde folclorul deţine un loc important, valorile noastre naţionale, lupta pentru emancipare şi eliberare naţională. Acestea erau preocupările lui dintotdeauna dar cu ocazia conducerii revistei „Sămănătorul”, el a modelat noile concepte definindu-le, sintetizându-le şi teoretizându-le.

Ideea centrală din jurul conceptului „Sămănătorul” se leagă de aspectele cele mai acute privind instrucţia şi educaţia permanentă a societăţii, de necesitatea culturalizării maselor dar şi a formatorilor de opinie. Însuşi „a semăna” dă de înţeles că reprezentanţii acestui curent civic „seamănă” concepţiile lor. Şi nu numai în mediul sătesc ca odinioară ci în întreg ansamblul societăţii.

Dar ce semănăm astăzi şi ce trebuie să devină semănătorismul? El trebuie să devină o expresie a unui avânt nou, bine motivat de necesitatea istorică de a ieşi din marasmul acestor ani întunecaţi de conflicte politice şi partizanat total al mijloacelor de informare în masă. Pentru că ceea ce se seamănă astăzi, populismul şi demagogia de cea mai joasă speţă, nu pot înlocui niciodată un ideal de factură nobilă. Pe lângă îmbogăţire, cocoţarea în vârful ierarhiei conducătoare a ţării devine, din ce în ce mai mult, o cutumă la modă doar a noilor ciocoi şi un ţel foarte îndepărtat pentru omul de rând. Nu de democraţie „originală” avem noi nevoie în România iar semănătorismul adevărat trebuie să ducă la conştientizarea faptului că orice societate trebuie să aibă întâi de toate un ideal, aşa cum spunea Coşbuc: “Fără idealuri nu e luptă şi fără luptă nu e nici literatură”

Într-o perioadă de cruntă aşteptare literară, reprezentanţii societăţii civile trebuie să fie primii care iau iniţiativa resuscitării vechiului curent literar semănătorist prin înfiinţarea de publicaţii proprii, deoarece marile trusturi de presă sunt compromise definitiv prin angajarea lor de o parte sau de alta a spectrului politic. Este nevoie de noi semănători şi de un nou semănătorism.

Dar nu unul de conjunctură ci unul în acel concept benefic care a pornit acum un secol, de la Vila Sfetea, de pe Valea Tismanei.

 

(Legat de acest articol: „Codul lui Artur Silvestri” §4)

 

Prof. Nicolae N. Tomoniu – Fundaţia Tismana

Editor delegat ARP şi manager „Semănătorul”

 

 

 

 

---

www.samanatorul.ro

 

---

 

Situl autorului articolului: www.tomoniu.ro

 

© Copyright Fundaţia Tismana – 2006

Aici situl „Cu noi găsiţi orice!”

 

Conversaţi cuminţi aici: pareri@tomoniu.ro

 

 

 



[1] Dima-Drăgan, C. George Coşbuc referendar la Casa Şcoalelor, Contribuţii documentare, în Limbă şi Literatură XI, Bucureşti, 1966, pag 147.

[2] Odae-Veriş, Sandală, G. Coşbuc, redactor şi îndrumător de reviste, în Limbă şi Literatură XI, Bucureşti, 1966, pag 41.

[3] Lucian Valea – Pe urmele lui George Coşbuc, Editura sport-turism, Bucureşti, 1986, pag. 213

[4] Ibidem, pag. 202

[5] Ibidem, pag. 203

[6] Coord. I.C. Chiţimia, Al. Dima – Dicţionar cronologic LITERATURA ROMÂNĂ, Edit. ştiinţifică şi enciclopedică, 1979, pag. 242-243.

[7] Râpeanu, Valeriu, Vlahuţă şi epoca sa, Ed. Tineretului, Bucureşti, 1966, pag. 191

[8] Ibidem 1

[9] Ibidem 1, pag. 35

[10] Ibidem 2, pag. 204

[11] Ţilindru, ţilindre, s.n., pălărie lunguiaţă de epocă, joben.

[12] Ibidem 3, pag. 195

[13] Ibidem 2, pag. 40