NOI CERCETĂRI PRIVIND BIOGRAFIA PRIMULUI ARHIMANDRIT AL SFINTEI
MÂNĂSTRIRI TISMANA
Nicolae N. Tomoniu
„Sfântul Nicodim de la Tismana”, Editura „Cuget Românesc” - Bârda, 2010, ISBN 978-606-92052-7-3
Iată că în marea de cărţi
comerciale, de kitsch, publicate la noi ca să se vândă pentru
prostime, cărţi care fac foarte mult rău mai ales tinerelor
generaţii, apar şi cărţi de mare valoare şi binevenite
pentru sufletul, pentru conştiinţa şi pentru cultura românilor.
Cărţi profunde, necesare, de care sufletul nostru şi cultura
română aveau mare nevoie. Cărţi ziditoare de suflet, de
credinţă, de tradiţie.
Ne grăbim să semnalăm aceste
cărţi de valoare pentru ca ele să nu fie trecute cu vederea iar
iubitorul de carte şi de cultură să se oprească asupra lor,
să le cumpere, pentru că sunt
valoroase şi folositoare sufletului românesc.
O asemenea carte eveniment, care vine să ne
îmbogăţească sufletul şi să ne apropie şi mai
mult de credinţa strămoşească, este cartea scrisă de domnul profesor Nicolae N.
Tomoniu, de la Tismana şi
publicată la editura „Cuget Românesc”, 2010, să remarcăm
cu o binemeritată şi justă bună apreciere, fundată de
Părintele profesor Dr. Al. Stănciulescu – în cătunul de
laudă Bârda, din comuna Malovăţ, judeţul Mehedinţi.
Tocmai de aceea, un cuvânt de apreciere trebuie
spus despre fiecare dintre aceşti
doi oameni de cultură, deosebiţi prin calitatea lor, de autor cel
dintâi şi de editor cel de-al doilea.
Domnul profesor Nicolae Tomoniu, din Tismana, face
parte din acea categorie de intelectuali ai satelor româneşti, tot mai
rară astăzi, care în istoria învăţământului şi a
culturii româneşti au jucat un rol extraordinar de important. Iată
că Domnul a vrut ca încă din secolul XIX să se nască în
satele noastre, învăţători, profesori şi preoţi patrioţi care iubindu-şi ţara
cu nesaţiu, ca să folosesc o expresie dragă inimii noastre, s-au
simţit legaţi sufleteşte de locurile în care slujeau şi
care prin truda lor neobosită şi prin dragostea lor de cultură
şi preţuirea colectivităţilor în care slujeau, erau adevăraţi „luminători” de
cultură, semănători de învăţătură şi de
purtare aleasă, adevăraţi ziditori în temelia spirituală a Ţării, care a
fost dintotdeauna satul românesc. Oamenii aceştia au ars ca o
flacără sacră pentru renaşterea şi creşterea românismului, pentru dezvoltarea culturii
şi a învăţământului românesc.
Mulţi dascăli, asemenea bunului şi iubitului nostru
învăţător, domnul Vasile Barbu, pomenit şi binecuvântat
să fie de Domnul în Împărăţia cerească, terminând
Şcolile Normale, ar fi putut să rămână dascăli la
oraşe, unde ar fi avut un alt nivel de viaţă şi de confort.
Ei alegeau însă, cu toată
dragostea, să se întoarcă la temelia ţării, să
vină dascăli în satele
româneşti, unde înfiinţau noi
şcoli acolo unde nu erau şi care luptau, din toate puterile lor, ca
să dezvolte lăcaşurile de învăţământ în care
slujeau, punând suflet cu asupră de
măsură atât în munca lor la catedră, cât şi în aceea de
educatori ai satelor, fiind în acest fel, adevăraţi slujitori şi
luminători ai neamului românesc.
Datorită lor satele româneşti au dat scriitori, muzicieni,
oameni de ştiinţă, profesori, doctori, ingineri, care la rândul
lor au fost şi ei profund insuflaţi de patriotismul dascălilor
lor, devenind slujitori şi ziditori
de ţară. Din păcate, astăzi am uitat de ei şi
în locul acelui curent iluminist, de patriotism şi dăruire, de
jertfă, care a făcut ca acest popor să crească şi
devină unul din importantele popoare europene, vedem astăzi cum
şcolile şi satele noastre au ajuns de izbelişte, cum tinerii
care termină o şcoală în loc să meargă în satul lor,
să slujească acolo unde au văzut lumina zilei, preferă
să fie mai bine să fie vânzători la oraş, pierzându-şi
timpul de pomană sau să plece după un câştig iluzoriu în
Spania, Germania sau Italia!
Oamenilor acestora, care de la Gheorghe Lazăr
şi de la Gheorghe Asachi încoace,
părinţi ai învăţământului românesc, adevărate
flăcări care au ars şi s-au jertfit pentru creşterea
neamului românesc, ar trebui să le ridicăm monumente în satele
noastre iar numele lor să fie pomenit de preoţii satelor noastre în
biserici.
Un asemenea om
este domnul profesor Nicolae Tomoniu, din minunata şi sfânta aşezare
a Tismanei.
Şi tot un
asemenea om care ne duce aminte de preotul din satul copilăriei noastre,
binecuvântat să fie de către Domnul, este părintele Tudor Stăiculescu, cel care a înfiinţat căminul
cultural în satul meu. Cum la fel este şi părintele profesor
Alexandru Stănciulescu Bârda, din
satul mehedinţean Bârda, care a
înfiinţat admirabila editură „Cuget Românesc”, unde au apărut
multe cărţi de valoare, cărţi care trezesc şi
îmbogăţesc sufletul neamului
românesc.
Bine ar fi dac-ar avea ţara aceasta mulţi
intelectuali asemenea lor. Pentru că azi vedem, puţini câţi au
mai rămas, ei continuă marele
curent de gândire şi de simţire din istoria culturii românesc,
iluminismul şi semănătorismul. De astfel, atât domnul profesor
Nicolae Tomoniu care conduce editura „Semănătorul”, cât şi
neobositul părinte profesor Alexandru Stănciulescu, duc mai departe
ideile şi idealurile curentului semănătorist de iubire
faţă de ţară, vai, o sintagmă azi „deşuetă”
dar care are o contribuţie extraordinar de importantă la dezvoltarea
fenomenului românesc aşa cum ne-a fost lăsată de cărturarul
şi patriotul Artur Silvestri,
pomenită să-i fie memoria pentru faptele lui de cultură.
Domnul Tomoniu nu este la prima carte. Domnul a vrut
să ne întâlnim şi să ne cunoaştem pe forumul Europa
Creştină, când acesta era o adevărată tribună de idei.
Articolele domnului Tomoniu, scrise cu vervă, cu umor de multe ori şi
cu limpezime ieşită din comun,
ne spuneau că domnul profesor Tomoniu este un gazetar de talent. În
articolele în care punea mult suflet,
gazetarul Nicolae Tomoniu se războia cu toţi cei care prin actele lor
răuvoitoare şi inconştiente aduceau atingere culturii,
învăţământului şi
neamului românesc.
Aşa a început domnul Tomoniu o polemică de bun simţ, cu
argumente ştiinţifice, zdrobitoare, împotriva lui Neagu Djuvara care cu intenţie s-au din senilitate şi
neştiinţă, a adus în istoriografia noastră teza că noi
am fi la temelia noastră mai mult cumani iar neamul Basarabilor, neam cu o
contribuţie extraordinară la întemeierea Ţării
Româneşti, ar fi şi el de origine cumană, sfidând astfel
numeroasele scrieri ale istoricilor de început de secol XX, distinşi
membri ai Academiei Române! Adunând în ani de zile dovezi certe împotriva
acestei teze, mergând la izvoarele întemeierii cnezatelor şi voievodatelor
care au stat mai târziu la temelia întemeierii Ţării Româneşti
sub neamul basarabilor, culminând cu marele Basarab
I, cel care i-a zdrobit spectaculos, inteligent şi fără drept de
apel pe ungurii conduşi de regele Carol Robert de Anjou,
la Posada, în noiembrie 1330, domnul Nicolae N. Tomoniu aduce argumente şi
dovezi care arată incontestabil continuitatea neamului daco-românesc în
vatra strămoşească a Carpaţilor. Dânsul a mai scris o carte
despre neamul basarabilor şi întemeierea
Ţării Româneşti în care a demonstrat limpede că Basarab I
şi neamul basarabilor este un vechi neam românesc.
Această carte a fost publicată, autorul acestei cronici literare a
citit-o cu un interes deosebit şi a fost profund încântat de
argumentaţia ştiinţifică făcută cu bun simţ,
cu metodă şi nu în ultimul rând, zdrobitoare. Îmi amintesc cu
deosebită plăcere lectura acelei cărţi şi de cronica
scrisă la ea şi am susţinut şi lăudat punctul de
vedere şi demersul domnului profesor Tomoniu.
O calitate a dascălului semănătorist
şi luminător de cultură de la Tismana este tenacitatea şi
acribia, căutarea cu o dragoste şi o dăruire rară a tuturor
dovezilor istorice, trimiterea la izvoarele timpului, trimiterea la veacurile
de început ale Ţării Româneşti, la veacurile al XI-lea, al
XII-lea şi al XIII-lea, când se coagulau temeliile Ţării
Româneşti. A fost un îndemn pentru
a simţi mărturiile istoriei şi a le pipăi cu buricele
degetelor, pentru a le vedea cu ochii minţii şi a ne convinge de
adevărul istoric. Adunarea unor argumente istorice, găsite pe teren
sau adunate din cărţi, ne-a pus în faţă nişte
raţionamente şi lucrări solid argumentate bine scrise, bine închegate, care cu siguranţă
că vor dura în timp şi cu greu vor putea să fi combătute.
Domnul Tomoniu este un autor din spiţa acelor
oameni încăpăţânaţi, căutători neobosiţi,
fanatici, setoşi de adevăr, care are vocaţia construcţiilor
teoretice durabile. Citind articolele şi cărţile domnului
Tomoniu îţi dai seama definitiv că acesta este adevărul, că aşa stau lucrurile şi nu
altfel.
De altfel iată cum îl caracterizează
editorul cărţii, părintele profesor Alexandru Stănciulescu
- Bârda (cât de frumos face cunoscut şi elogiază acest sat numit
Bârda, adică pe vechea slavă deal, acest preot de
ţară, mare intelectual român,
luându-şi numele de la originea
şi locul în care slujeşte!): „
marea istorie a lumii, a ţărilor se alcătuieşte din micile
istoriei ale provinciilor, localităţilor, evenimentelor,
personalităţilor, monumentelor, mentalităţilor, etc. Domnul
prof. Nicolae Tomoniu a înţeles aceasta şi s-a străduit pe cât
i-a fost cu putinţă să pună o cărămidă la construirea
Istoriei celei mari a ţării. Pentru aceasta a zăbovit mulţi ani cu sârg şi
dragoste la studierea oamenilor şi a locurilor natale, la trecutul mai
apropiat şi îndepărtat al Tismanei”.
Aşa este, domnul Nicolae Tomoniu este unul din
acei ziditori care pune cărămidă pe cărămidă la
templul mare al Istoriei Neamului Românesc. Căutător asiduu şi
pasionat el pune acele grinzi şi cărămizi în golurile istoriei
sau, ca în cazul lui Neagu Djuvara,
demolează cărămizile acestuia (lespezi de mormânt) greşite,
neadevărate, stricătoare, punând în locul lor adevărurile
ştiinţifice.
Cărţile dumnealui au în spate ani de
căutări trudnice, grele, migăloase, care l-au condus pas cu pas
la adevărurile căutate şi de care cultura şi istoriografia
românească aveau mare nevoie. Aşa s-a întâmplat în cazul
cărţii despre neamul basarabilor şi
aşa stau lucrurile şi în cazul
cărţii de faţă, pe care o recenzăm acum, care se
cheamă simplu „Sfântul Nicodim de la Tismana”, purtând totuşi cu
modestie dar elocvent, subtitlul „Noi cercetări privind biografia primului
arhimandrit al Sfintei Mânăstiri Tismana”. O carte de
ştiinţă scrisă ca un adevărat om de
ştiinţă, cu talent de gazetar şi de scriitor.
Aşa cum ne spune şi titlul, cartea este o
biografie a sfântului Nicodim, mare personalitate a istoriei bisericii ortodoxe
din Balcani, dar şi a Bisericii Ortodoxe Române, unul dintre organizatorii ei. Meritul acestei
cărţi constă în informaţia
nouă, în descoperirile pe care profesorul Nicolae Tomoniu le face
privitoare la locul de naştere şi la viaţa cuviosului Nicodim,
descoperiri care vin să îmbogăţească imaginea acestui sfânt şi cunoştinţele
despre marea sa personalitate, ctitor al mănăstirilor Vodiţa
şi Tismana, unul dintre cei care au contribuit esenţial la
întemeierea Bisericii Ortodoxe Române.
Cea mai importantă descoperire privind biografia
Sfântului Nicodim de la Tismana ni se pare
a fi stabilirea o dată pentru totdeauna a locului de naştere
al Sfântului. Până acum mai mulţi istorici care s-au aplecat asupra
vieţii şi operei Sfântului Nicodim acreditaseră ideea că
s-ar fi născut în localitatea Prilep
din Macedonia. Iată ce ne spune autorul cărţii în capitolul I :
„Despre originea etnică a preacuviosului părintelui nostru Nicodim
Sfinţitul nici un istoric nu a fost ferm ci destul de evaziv : vlah, sârb,
grec, macedonean, albanez, aromân… iar primul său biograf, Ştefan
Ieromonahul, scria la 1835, într-un mod foarte enigmatic : „de neam slovian „ (pag 11, partea I).
Iată ce ne spune şi Ştefan Ieromonahul:
„Sfântul acesta, Prea cuviosul
Părintele nostru Nicodim sfinţitul, Archimandritul,
începătorul acestei sânte Mânăstiri Tismeana,
fost-au, după cum zic, de neam slovian :
adică din neamul slavenesc al Serbiei,
născut din părinţi bine credincioşi şi temători
de Dumnezeu ; de neam slăvit, rudenie cu cneazul Lazăr,
împăratul Sârbilor, carele a fost împărat la anii de la Hristos
Nicolae Iorga
spune că : „Era un Macedonean
fără naţiune lămurită, născut la Perlepe sau Prilep, în
stăpânire sârbească, din mamă sârboică,
dar din tată grec.” (Istoria bisericii româneşti, cap V. Decăderea înrâuririi greceşti.
Noua înrâurire sârbească”). Iar profesorul dr
Mircea Păcurariu întăreşte şi
domnia sa afirmaţia că istoriografia deţine puţine
informaţii despre originea, naşterea
şi viaţa sfântului de la
Tismana : „Ştirile pe care le avem
în legătură cu originea, copilăria, tinereţea şi
întreaga viaţă a lui Nicodim până la venirea lui în Ţara
Românească sunt foarte sărace. Mulţi istorici l-au socotit ca
fiind de neam, sau grec după tată şi sârb după mamă,
chiar înrudit cu cneazul Lazăr al Serbiei. Alţii între care şi
marele cărturar Nicolae Iorga, susţin că se trăgea dintr-o
familie de macedo-români din jurul oraşului Prilep, din Macedonia”.
(pagina 16. Fragment din Pr Dr Mircea Păcurariu,
„Sfinţi daco-români şi români”, Editura Mitropoliei Moldovei şi
Bucovinei).
Ei bine, dacă într-adevăr
cunoştinţele despre locul
naşterii Sfântului Nicodin, despre originea şi copilăria sa sunt puţine
şi incerte, iată că printr-o întâmplare cu adevărat
miraculoasă profesorul Nicolae Tomoniu de la Tismana rezolvă cu
argumente solide, şi o dată pentru totdeauna, credem noi,
incertitudinea locul naşterii sfântului. Plecând de la o informaţie
pe care o găseşte într-un text al fostului preşedinte al Serbiei, Slobodan Miloşevici, în faţa tribunalului de la Haga. Citind
răspunsul lui Miloşevici în
faţa Tribunalului de la Haga, domnul
Tomoniu vede că acesta conţine
o informaţie extraordinară, care declanşează în mintea lui
o conexiune, ce se va dovedi în final a fi o revelaţie extraordinară.
„Traducere : Domnul Miloşevici :
Dumneavoastră aveţi cunoştinţă de declaraţie lui Haradina ? Noi nu ne oprim aici, căci ei demonstrez
că teza de moment interpretată în felul său de D-nul Nice, a se reţine, în
scopul de a asmuţi contra sârbilor, în scopul de a convinge opinia la
modul general asupra
necesităţii influenţării în contra sârbilor, că
trebuia să încercuim Kijevo şi alte locuri
ca Prislep, Decani, etc. Deci e vorba aici de Kijevo, Decani, Prislep, care sunt localităţi bine cunoscute, unde
ei au provocat ciocniri de o sălbăticie incredibilă şi
conflicte de o sălbăticie incredibilă”.
În mintea autorului s-a făcut această
legătură între numele localităţii Prilep
din Kosovo, localitate amintită de Miloşevici
în declaraţia sa şi Prilep din Macedonia,
unde se credea că s-ar fi născut sfântul Nicodim. Pentru că „În privinţa locului de naştere al lui Nicodim, până la
apariţia acestui capitol într-un articol inserat în revista „Portasl Măiastra”, Târgu Jiu, 2006, toată lumea
clerului era unanimă în a spune că acesta a fost oraşul Prilep din Macedonia „
Domnul profesor Nicolae Tomoniu, setos de
cunoaştere şi de adevăr, şi meticulos cum este, mergând pe
urmele acestei luminiţe deschise în mintea lui (inspirată de Domnul,
credem noi!), a început să caute argumente de tot felul, să vadă
dacă acesta este adevărul.
Şi le găseşte, pas cu pas : „Având
în vedere, legăturile foarte strânse ale lui Nicodim cu despoţii
sârbilor, copilăria lui cu Ştefan Lazăr, e firesc să ne
întrebăm unde a putut avea loc această convieţuire decât la
poalele munţilor, pe aliniamentul Pec – Decani –
Prilep - Djacovica, regiune considerată leagănul Duşanilor? Sunt localităţi foarte apropiate,
priviţi fotografia de la începutul capitolului, la câteva ore de mers pe
jos una de alta. De ce n-ar fi acest Prilep locul de
naştere al lui Nicodim, ci tocmai Prilepul
macedonean aflat kilometri depărtare?”
Raţionamentul autorului cărţii este cât
se poate de logic şi mai mult decât convingător. Domnul Tomoniu merge
mai departe şi coroborează această concluzie logică, foarte
realistă, cu sursele istorice, cu concluziile istoricilor. Şi
iată ce aflăm: „Aşadar, în
afară de Nicolae Iorga şi un site rus, probabil tot inspirat din
opera lui Iorga, care amintise de Macedonia, majoritatea relatărilor dau
locul naşterii lui Nicodim în „sudul Serbiei”. (or Prilep din
Kosovo, se află în sudul Serbiei. n.n.) La aceasta se mai adaugă
consensul „în privinţa înrudirii lui
Nicodim, atât cu cneazul Lazăr, cât şi cu domnitorii Basarab, asta nu
e deloc de mirare, Ştefan Uroş (1366-1371)
fusese căsătorit cu Anca, (poreclită Slava) fiica lui Nicolae
Alexandru (1352-1364). Mai puţin ştim în ce fel era înrudit Nicodim
şi Ştefan Lazăr rude, de aici dilema lui Nicolae Iorga care
ne atenţionează : „fără naţiune
lămurită”.
Următorul
capitol al cărţii se numeşte „ Argumente în favoarea ideii că micul Prilep
din Kosovo este locul de naştere al lui Nicodim.” Domnul Tomoniu îi
citează pe toţi istoricii sârbi, bulgari, greci, ruşi (printre
cei mai importanţi Djordjie Radojicic,
Marchio Cepenchiov, Dimitar Miladonov, Rajchio Zinzifov, Jordanie Konstandinov, etc) care s-au ocupat de marea personalitate a bisericii
ortodoxe care a fost sfântul Nicodim.
Adună argumente istorice,
logice, scrise, orale, legende, ca în
final toate să conducă la concluzia că Sfântul Nicodim s-a
născut într-adevăr în localitatea Prilep
din Kosov.
Iată alte argumente aduse în raţionamentul său de
către autor, în sprijinul tezei că Sfântul Nicodim s-a născut în
Kosovo, leagănul statului sârb, şi nu în Macedonia.
- „Dacă majoritatea documentelor
istorice, atât româneşti cât şi cele sârbeşti îl leagă pe
Nicodim de cneazul Lazăr, de neamul Duşanilor
în general, e de înţeles să ai sentimentul că şi locul
naşterii sale trebuie să fie cât mai aproape de Mănăstirea Dechani
şi Patriarhia Ipec. Imaginile din satelit ale
zonei întăresc indubitabil acest sentiment”.
- „Nici un document istoric nu
aminteşte de vreun macedonean
printre călugării care îl însoţeau pe Nicodim. În integralitate
toate documentele se referă la călugări sârbi”.
_ „Nici o sursă nu spune despre
călugării sârbi că ar fi dus în Macedonia moaştele
sfântului Nicodim, din contră, toate relatările vorbesc de ducerea
moaştelor sfântului Nicodim la Patriarhia din Ipec,
localitate aflată doar la 30 de km de micul Prilep
din Kosovo”.
Profesorul Nicolae Tomoniu, ar fi mers pe teren,
să facă cercetări concrete, dacă i-ar fi permis
situaţia. Cum în Kosovo s-au dus în ultimii douăzeci de ani lupte
devastatoare între albanezi şi sârbi, autorul se întreabă
dacă localitatea Prilep din Kosovo nu a fost distrusă. „Aşadar, după aceste rânduri (este
vorba de declaraţia lui Miloşevici, în care
acesta se referă la localitatea Prilep, din
Kosovo), am putut afirma că localitatea Prilep,
din Kosovo exista la 15 aprilie 2002, anul emiterii acestui document.
(Declaraţia lui Slobodan Miloşevici,
n.n.) Poate că ciocnirile violente din anii 1998-1999 au distrus o parte
din clădirile ei, dar noi credem ferm că localitatea încă mai
există, odată ce am obţinut imaginea satului din satelit, cu
ajutorul mijloacelor actuale ale reţelei Internet. Acum, în anul 2010,
acurateţea programului Google Earth ne permite să facem chiar o vizită
virtuală pe deasupra satului Prilep.”
Aşadar, satul în care s-a născut sfântul
Nicodim, Prilep, în Kosovo, există. Iată
încă un argument, cât se poate de fizic, de material, al tezei
existenţei localităţii în care s-a născut sfântul Nocodim.
Consecvent cu sine, domnul profesor Tomoniu merge
până la capăt, încercând să epuizeze toate argumentele tezei
că localitatea în care s-a
născut Nicodim este în Kosovo. El încearcă, la fel de sincer, de
conştiincios să găsească
argumente care să demonstreze că Sfântul s-ar fi născut
în Prilep din Macedonia: „Există şi în Macedonia multe localităţi locuite de
vlahi, Mărul, Lopătica, Topliceni,
Novaci (parcă ar fi localităţi de la noi, n.n.), Dolneni, Leşani, iar unele
surse biografice presupun că Nicodim ar fi fost vlah. Aceasta a făcut
să existe bănuiala că
Nicodim s-a născut în oraşul Prilep
din Macedonia, „dintr-o familie de macedoromâni”. Ba există în Macedonia
chiar două localităţi, una cu numele Nicodim şi alta cu
numele Prilepac.”
După ce trece în revistă argumentele în
favoarea Macedoniei, rezultatul acestui
demers este definitiv.
„Ca o
concluzie privind argumentele pro şi contra prezentate aici, argumentele
în favoarea faptului că Nicodim s-ar fi născut în localitatea Prilep din Kosova, sunt
astăzi mai numeroase şi mai bine documentate.” (pag 20)
Aşadar, după atâtea secole, domnul Tomoniu
rezolvă, complet şi definitiv problema originii Sfântului Nicodim.
Spunem definitiv, pentru că autorul este dispus
oricând să facă faţă oricăror îndoieli care ar mai
putea apare după publicarea cărţii sale. Astfel, după
apariţia cărţii a fost vehiculată ideea, de către
ghidul mânăstirii Tismana,
că ar mai exista în Kosovo
încă o localitate Prilepac. Într-un articol
publicat în ziarul judeţean „Gorjeanul”, precum şi pe situl personal www.tomoniu.ro , domnul Tomoniu pune sub
semnul întrebării pregătirea documentară a actualilor ghizi
mânăstireşti, de departe îndoielnică faţă de vechii
călugări erudiţi, adevăraţi cărturari ai vremii,
dezvăluind informaţii extraordinare pe care, din patriotism local, nu
le-a inserat în carte. Aceasta ne arată modestia cu care a tratat originea
sfântului Nicodim, inserând în volum toate variantele din documentele
cunoscute. Dar dacă dânsul constată cu amărăciune că a
dat toate variantele găsite în aceste documente şi le-a inserat conştiincios
în carte, ca să nu mai existe în viitor nici o urmă de îndoială,
elucidează o dată pentru totdeauna problema. Cităm din articolul
amintit:
„Maica
Maria, ghidul mânăstirii, nu ştie nimic despre toate acestea şi
intră în detalii nesemnificative din carte. Le putem discuta oricând. De
pildă, se afirmă că mai există o localitate Prilepac şi una Prilep.
Există mai multe şi am scris despre acest lucru în carte. Hai atunci să
dau toate detaliile privind localitatea Prilep. Există
una în Macedonia, una în Albania, două prin Bulgaria iar variante de Prilep sunt o grămadă inclusiv variantele
albaneze: Përlep, Prilip, Prejlep, Perlep, Arrnjet, Prejlepi, Arrnjeti. Cât priveşte Prilepac,
localitate invocată de ghid, el este tot în Kosovo lângă Novo Brdo iar acolo s-a născut în 1329 prinţul
Lazăr al Serbiei, fiul lui Pribaţ,
conţopist la curtea lui Ştefan Duşan
(1321-1331) aşa cum a fost şi Grâcic
tatăl lui Nicodim.
Iată
că vă dezvălui în premieră şi adevăratul nume al
Cuviosului Nicodim de la Tismana: Nikodim Grâcic. Şi el a fugit de acasă cu Inaltele Feţe Bisericeşti când acestea au venit
din Sfântul Munte Athos ca să sfinţească marea biserică „Vîsoki Dechacni” a lui
Ştefan Duşan, spune Ştefan
Ieromonahul. E logic atunci să nu te miri de ce Grâcic
copilul, locuia în localitatea Prilep, aflată la nici cinci kilometri de
mânăstirea Dechani. N-am inserat aceste detalii
în carte tocmai pentru a nu deranja versiunile aflate la Mănăstirea
Tismana. Ba am păstrat acolo chiar şi imaginea cu genealogia lui
Nicodim în versiunea filiaţiei pe
linia Scandembeg deşi istoria vorbeşte de
acesta după un secol de la moartea lui Nicodim Grâcic.
Aşadar,
după părerea mea, nu sunt atât de importante amănuntele cât e
necesar să păstrăm rigoarea ştiinţifică, pentru
că altfel, riscăm să susţinem inconştient
prozelitismul papal care se practică azi în Kosovo. Ştiu că asta
sună dur dar acesta este curentul pe care-l simţi în Kosovo. Iar noi
ortodocşii nu putem renunţa la adevărul despre acele locuri.
Acolo a curs sânge de creştin ortodox pentru a opri pe otomanii
păgâni.”
O dată rezolvată problema aceasta a localităţii în care s-a născut Sfântul, foarte
importantă pentru istoriografie, pentru istoria Bisericii ortodoxe române,
pentru ortodoxie în general, autorul cărţii se ocupă de studiul vieţii
sfântului, de copilăria lui, de evoluţia lui spirituală şi
cărturărească, apelând la surse cât mai variate, pentru a ne
reda viziunea de ansamblu asupra vieţii sfântului, creşterea şi
iluminarea întru cele sfinte a
personalităţii lui. Un merit al autorului este că
evoluţia personalităţii
sfântului este văzută pe fundalul
istoriei, în contextul evoluţiei Ţării Româneşti, al
Serbiei, al Bulgariei, şi al relaţiilor dintre familiile domnitoare
ale momentului istoric, iluminând astfel epoca în care a trăit sfântul
Nicodim : „Se zice că Nicodim s-ar
fi născut în1320 şi atunci ar fi avut 7 ani când Ştefan Deşanschi (1321-1331) începe acolo construcţia
marii sale Mânăstiri. „Visochi Decani” şi
care se va termina în anul 1335, de către Ştefan Duşan.
Acesta se căsătorise cu Ruxandra, fiica Întemeietorului
Ţării Româneşti, Basarab I (1310-1352) iar Ştefan Uroş (1355- 1371) era cumnat cu ţarul bulgar Ioan
Stracimir (1355-1371) deoarece se
căsătorise cu Ana, sora lui Anca. Şi pentru a încheia şirul
Nicolae Alexandru a mai avut o fiică, Elisabeta, căsătorită
cu palatinul Ungariei, Ladislau de Oppelen” (pag 24)
Autorul urmăreşte apoi drumul vieţii
Sfântului, insistând asupra momentelor importante ale evoluţiei Sfântului
: „Aşadar
părăsind casa părintească îşi
desăvârşeşte educaţia monastică şi literară
la Muntele Athos. Pe lângă râvna deosebită, pesemne că şi
educaţia aleasă primită în copilărie l-a propulsat rapid
în vârful ierarhiei de la Sfântul Muntele. În1338 primeşte numele de
Nicodim, iar în
Sfântul Nicodim
pe lângă vasta
învăţătură teologic
pe care o deţinea este şi un bun organizator de colectivităţi monahale, un mare orator şi un bun
gospodar. Autorul în desfăşurarea discursului său surprinde în
toată complexitatea sa multiplele laturi ale personalităţii lui
Nicodim, deschizător de drumuri în
orizontul ortodoxiei, odată ce este printre cei care pun bazele
curentului isihast : „…dar Nicodim n-a fost numai un neîntrecut gospodar şi bun
îndrumător al călugărilor. În veacul al XIV-lea a apărut în biserica ortodoxă –
îndeosebi în muntele Athos, o mişcare de renaştere teologică-spirituală,
numită isihasm (de la cuvântul grecesc Isihia -linişte). Cei mai de seamă reprezentanţi ai
acestei mişcări au fost trei arhiepiscopi ai Tesalonicului,
Grigore Palama, Nicolae Cabasila
şi Simeon. Această mişcare prinde rapid adepţi printre care
Grigore Sinaitul dar şi Nicodim căruia i se
părea foarte nimerită retragerea totală a călugărilor
de lume. Prin isihie, călugărul trecea voit la meditaţia în
tăcere şi rostirea neîncetată a „rugăciunii lui Iisus” sau „a
inimii” : Doamne Iisus Christoase, Fiul Lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe
mine, păcătosul”.
Foarte bogat
în informaţie despre faptele
sfântului este capitolul „Nicodim
înălţător de biserici în Serbia şi în Ţara
Românească”, în care autorul
urmăreşte drumurile şi etapele vieţii lui Nicodim în
Serbia şi în Ţara Românească, reuşind admirabil să ne
creioneze în toată complexitatea şi bogăţia sa, marea personalitate a Sfântului Nicodim, faptele
şi drumurile sale de constructor de
mănăstiri, destinul său sinuos şi trudnic, de sfânt
care se nevoieşte întru învăţătura lui Hristos.
Marea bogăţie de date istorice, prezentate
plastic, cu talent de gazetar, fac
ca la sfârşitul lecturii,
făcută cu plăcerea şi cu încetineala de a asimila
informaţia istorică bogată, lectorul să aibă viziunea
de ansamblu a epocii, în mijlocul
căreia marea personalitate a sfântului Nicodim ni se revelă în
toată bogăţia şi măreţia sa. Mergând mai departe
profesorul Nicolae Tomoniu urmăreşte evoluţia sfântului în
conştiinţa veacurilor şi a
românilor de la trecerea sa la Domnul până în zilele noastre. Ca
şi în cazul lui Eminescu, acesta fiind destinul marilor
personalităţi, opera şi personalitatea lui Nicodim în loc
să intre în penumbră, să
se micşoreze, influenţând cultura veacurilor care s-au scurs de la
el, devin tot mai vii, tot mai mari.
Astfel că astăzi sfântul Nicodim este unul din marii sfinţi ai
ortodoxiei, iar opera lui (învăţătura, exemplul său,
şi mânăstirile ridicate de el), personalitatea lui sunt vii şi
pline de pildă, creatoare în universul cultural şi religios al
românilor, al ortodoxiei în general.
Un alt mare
merit al autorului acestei binevenite şi importante cărţi este
republicarea primei biografii a
Sfântului Nicodim, scrisă de Ştefan Ieromonahul, la anul domnului
1835, dar apărută abia în 1883, prefaţată de mitropolitul
Iosif al Râmnicului.
Nu poţi să nu meditezi o clipă la marea
putere a cuvântului, citind atât prefaţa mitropolitului Iosif al
Râmnicului, cât şi cartea
preafericitului Ieromonah Ştefan, autorul biografiei sfântului
Nicodim, om cu sufletul ales, plin de
dragoste faţă de neamul său şi de biserica lui Hristos, ca
şi de marea personalitatea ctitorului Mânăstirii Tismana.
Este o delectare ca să citiţi cât de dulce
şi de frumos sună limba românească la anul de la Domnul 1883 în
gura sfântului episcop al Râmnicului,
plină de îndemn şi de învăţătură: „Cu o vorbă toţi să ne
adăpăm la acestu izvoru,
pre care ştiinţa l’a numit biografia S-lui
Nicodim al Tismenei.
Iar eu, smeritul vostru Arhiereu şui Episcopu
al Râmnicului Noului Severin rog cu rugăciune fierbinte pre
Dătătorul de totu binele şi
îndurătorul D-deu, celu
Unu în Treime, să vă dăruiască pace sufletească
şi sile îndelungate, pentru ca să-lu
prea-măriţi şi să-lu
lăudaţi cu faptele voastre, cele naţionale şi religioase”.
Aşa-i
îndemna Episcopul Râmnicului, la anul de la Domnul 1883, pe cititorii de atunci
să „cetească” sfânta biografie a Ieromonahului Ştefan,
binecuvântat să fie în ceruri în veci cum a scris el în dulcea limbă
veche românească a
strămoşilor noştri!
Cartea
scrisă cu dragoste şi evlavie de Ieromonahul Ştefan, pe
care se bazează şi de la care pleacă (ducându-i mai departe în
slava lui Dumnezeu truda evlavioasă!) lucrarea domnului Tomoniu, ne aduce
deci aminte de dulcea limbă, plină de arhaisme şi înflorituri a
cronicarilor vremii.
Pentru lectorul modern la început lectura unui
asemenea text arhaic i se pare greoaie, însă la a doua lectură,
obişnuit deja cu vocabularul, nu
poţi să nu te bucuri de mireasma şi dulceaţa limbii pe care
o vorbeau românii în prima jumătate a secolului al XIX-lea. Să
gustăm aşadar, fără grabă, din dulceaţa limbii
cronicăreşti a binecuvântatului de Domnul izvoditor de
scriitură, ziditorul biografiei şi al vieţii Sfântului Nicodim
de la Tismana, Ştefan Ieromonahul:
„Bun
Lucru şi drept şi tuturor celor ce voiesc a bine-cuvânta pomenirile
sfinţilor, şi a ne împărtăşi laudele lor, nu numai
aceia, precum zice Davicescul acel glasu; pomenirea drepţilor cu laudă, şi
celor drepţi se cuvine laudă; ci şi întru însuşi vederile
închipuitoare, tot-de-una a avea pre nevoinţele
şi isprăvile acestora, celor cu vitejie făcute împotriva
trupului şi ale duhurilor ne-curate. Precum a grăi prin
cărţi, scrise pre ale lor, cuvios lucru şi blagocestiv
este. Precum că amândouă intrând şi prin vedere şi prin
auzire cătră faptă bună acelor
întâi închipuitoare şi cătră
dumnezeiasca râvnă pre noi ne suie întru care sânţita
scriptură aceea se împlineşte, carea zice :
arată mie faţa ta, şi mă fă pre mine să aud
glasul tău, că amândouă prin cuvântul cel scris se fac auzite „
Cititorul învăţat cu pătrunderea sensurilor adânci ale
scriiturii, va observa nu numai dulceaţa limbii talentatului zugrav
şi povestitor Ştefan Ieromonahul dar şi poezia şi filozofia
conţinute de textul său, inspirat de Domnul, astfel scris ca
să-l înalţe în ochii oamenilor, să-l nemurească în inimile
românilor pe Sfântul de la Tismana. Aşa îşi începe cartea primul
biograf al Sfântului Nicodim, preafericitul şi sfinţitul Ştefan
Ieromonahul, arătându-ne folosul
şi scopurile demersului
său scriitoricesc, plin de evlavie dumnezeiască.
Aparţinând speciei hagiografice, odată ce se ocupă
de viaţa unui sfânt („Sfântul
Nicodim de la Tismana”), cartea domnului Tomoniu este în acelaşi timp şi o excelentă
carte de istorie şi de geografie spirituală şi religioasă. Interesaţi fiind de
atât de puţinele cunoscute secole ale începutului Ţărilor
Române, adică de secolele al XI-lea, al XII-lea şi al XIII-lea,
când avem foarte puţine date despre
această perioadă, profesorul Nicolae Tomoniu, prin aplecarea sa de
veritabil cercetător istoric asupra
începutului de ev mediu la noi, este acela care până acum ne-a
oferit cele mai multe şi exacte date istorice, luminând pur şi simplu
această perioadă înceţoşată. După ce
lecturăm cartea domnului Tomoniu
putem să ştim mai multe despre procesul de etnogeneză al
Ţării Româneşti, despre conducătorii cnezatelor şi
voievodatelor acelui început de ţară. Domnul profesor fiind un
autodidact în domeniu, datorită cercetărilor sale îndelungate, studiilor sale profunde, ne
aduce, iată, din negura timpurilor figuri de conducători, de ziditori de ţară şi de biserici,
ajutându-ne să cunoaştem şi să înţelegem mult
mai bine societatea românească a acelor vremi, ajutându-ne să ne
cunoaştem pe noi, să ne
preţuim strămoşii !
Şi nu în ultimul rând trebuie să
lăudăm frumuseţea lucrului binefăcut de către editor,
de către cel care a conceput
estetica şi macheta cărţii, pentru că la
lectură cititorul ţine în mână o carte minunată, o
operă de artă şi ea. La sfârşitul cărţii autorul,
pentru îmbogăţirea cunoştinţelor cititorului dar şi
pentru desfătarea ochiului, a adăugat un mare număr de
fotografii, de o calitate excelentă,
care ilustrează textul în cel mai fericit mod cu putinţă!
În final, nu
putem decât să-i mulţumim Domnului că i-a dat inspiraţie, putere şi imbold profesorului Nicolae Tomoniu, să
ducă sfânta şi minunata trudă a lui Ştefan Ieromonahul mai
departe şi să ni-l aducă
mai viu şi mai bogat, mai uman şi mai frumos, pe sfântul Nicodim în
conştiinţa noastră şi în faţa ochilor, spre pomenirea
şi spre slava lui, a pământului românesc, a strămoşilor
noştri şi a lui Dumnezeu. Mulţumirea noastră pentru faptul
că l-a ajutat pe autor cu mare cu folos, nouă românilor, pentru ca să
pună o cărămidă trainică şi
îmbogăţitoare în marele templu al culturii române şi al
ortodoxiei româneşti.
ŞTEFAN DUMITRESCU, septembrie 2010
***
Propuneri si contacte : editura.online@gmail.com
Situl aparţine ARP -
ASOCIAŢIA ROMÂNĂ PENTRU PATRIMONIU