UN SCRIITOR CU SUFLETUL
PE FAŢĂ:
STANISLAV LACOMCHIN, „MOZAIC”, proză, versuri, dramaturgie,
Editura SINTEZE, Galaţi, 2009
S-ar
părea că nu există dileme, frământări creatoare,
strădanii artistice chinuitoare pentru autorul de faţă. Scrisul
pentru Stanislav Lacomchin este un joc amuzant, prilej de destindere,
ocupaţie de vacanţă, de week-end ori de sărbătoare,
când toată lumea e plecată la promenadă ori primeşte
musafiri. El nu zăboveşte îndelung asupra
paginii, chinuind plaivazul între dinţi şi transpirând abundent,
aşa cum o fac alţi scriitori.
Autorului
de faţă, condeiul i-o ia înainte, îi dă cu tifla, şi el se
ţine după condei, abia prididind, cu sufletul la gură. Mai bine
zis, cu sufletul pe faţă. E bine, e rău, cine ştie? Dar, în
nici un caz, nu-şi ia scrisul în derîdere, în pofida unor subiecte
amuzante, care şi-ar găsi foarte bine loc într-o antologie de umor.
Fie
că scrie proză scurtă, poezie, teatru, proză ritmată,
autorul este egal cu sine, de o sinceritate dezarmantă, cu mijloace simple
de expresie dar cu trăire autentică şi cu un simţ al
adevărului cât se poate de relevant. Transfigurate artistic, prozele
acestui scriitor, tratează diferite subiecte, pornind de la banalul
cotidian, până la fapte ieşite din comun, numite de el însuşi
„spicuiri din viaţă”.
Stanislav
Lacomchin se remarcă prin uşurinţa de a construi personaje
şi dialoguri, pornind de la o intrigă simplă, aparent
banală, dar care capătă pe parcurs, înţelesuri multiple,
conducând acţiunea cu măiestrie şi har, până la finalul,
care, nu de puţine ori se dovedeşte neaşteptat, paradoxal. Un
„mozaic” de întâmplări comune, ale
unor oameni cât se poate de obişnuiţi în aparenţă, dar, a
căror carismă se luminează treptat, pe măsură ce
înaintezi în lectură, fiecare personaj dovedindu-şi specificitatea în
câte o împrejurare-cheie, care constituie pretextul nuvelei.
O
revedere romantică între doi
foşti iubiţi, pe coverta unui vapor, când amândoi constată cu
surprindere şi nostalgie că viaţa a trecut pe lângă
dânşii, fără să-şi consume actul incandescent care
le-ar fi putut schimba destinul.
Un Don
Juan urban, numit Mitică, găsindu-şi o parteneră pe
măsura faimei lui: Didina; suntem în plin Caragiale; întâmplări
nostime, pretexte după anecdote sau folclor umoristic, gen bancuri şi
poante, încheagă un subiect facil şi amuzant, fără substrat
psihologic.
O
întâmplare având ca protagonişti o familie de artişti de circ,
caractere remarcabile cum e cel al Martei şi al soţului ei, Allberto,
săraci, oneşti şi demni în viaţa şi munca lor - în contrast flagrant cu directorul circului
Globus, un anume Krauss, care-şi
exercită dreptul de patron, iar când este refuzat, recurge la ameninţări
şi la sancţiuni, ceea ce-i determină pe artişti să
părăsească Circul, la fel de săraci precum au venit, dar
demni în hotărârile lor.
Multe
proze au ca eroi, artişti de teatru, de circ, muzicieni ori pictori.
Teatrul e domeniul predilect al autorului pentru că el a trăit în
lumea artei pe care a iubit-o cu pasiune şi dăruire, toată
viaţa.
Născut
la Galaţi, în 9 august 1930, autorul a fost actor semi-profesionist în
trupa de teatru condusă de T.Mazilu, între anii 1952-1954, iar mai apoi la clubul Salom Alehem, între
anii 1959-1965.
Din 1969
până în
Autorul
a debutat în cotidianul Galaţiului şi în diverse alte reviste, dar
şi în culegeri de poezie şi
proză editate pe plan local. Recent a publicat şi în regvistele
on-line „Ecoul”; „Cărticica de copii”, ale ARP.
În
creaţia nuvelistică, de o factură aparte, este proza
„Geşeft”, având drept cadru ambiental un târg de provincie la începutul
anilor ’50, cu atmosfera lui vetustă, parfumul aproape uitat, dar cu un farmec aparte al
târgurilor înţesate de negustori evrei, lume pestriţă. Stanislav
Lacomchin creionează caractere admirabile, surprinse în anumite ipostaze
ale existenţei lor: Sami – un negustor
evreu care vinde coloniale şi covrigi, intră într-un admirabil
dialog cu un puşti isteţ care luptă cu viaţa; Ilie – foarte
bine prins în nuvelă, un samsar cinstit şi generos. Gheşeftul pe
care-l pun la cale cei doi este un prilej de a-şi arăta omenia şi
frumuseţea caracterului.
Nuvela
„Mogoşoaia” – cu o încărcătură de dramatism cu totul
extraordinară, este un document autentic şi istoriseşte drama
care a avut loc pe Dunăre, la Mila 80, lângă Cotul Pisicii, cu vasul de călători care trecea
Dunărea spre Dobrogea, vas intrat în coliziune cu o barjă sub pavilion bulgăresc, impact care a
avut ca deznodământ pierderea a câteva sute de vieţi omeneşti
şi scufundarea vasului românesc, supravieţuind doar câţiva
pasageri. Dovadă că moartea nu are ultimul cuvânt, este faptul
că, un bărbat şi o femeie, afectaţi deopotrivă de
pierderea partenerului de viaţă în acest nefericit accident,
hotărăsc să-şi
unească destinele şi să meargă mai departe, formând
un cuplu, în cele din urmă, fericit.
Tot
istoria unui cuplu face obiectul nuvelei „Retro”, de data aceasta e vorba de
doi colegi de teatru care se reîntâlnesc după zeci de ani şi în
pofida diferenţei de vârstă, încheagă o relaţie
afectivă.
Cât
priveşte lirica, Stanislav Lacomchin păstrează canoanele poeziei
clasice, iar paleta nuanţată a versurilor, cuprinde teme de dragoste,
pasteluri, câteva poeme antirăzboinice! şi elegii, în care-şi
proclamă iubirea pentru fiinţa pierdută. Versurile sunt simple
transcripţii ale unor stări afective care-l stăpânesc şi pe
care doreşte să le împărtăşească. Peste tot,
romantismul este la el acasă. Multe poeme sunt retorice, în care autorul
îşi pune multiple întrebări privind sensul existenţei
pământeşti şi, mai ales, existenţa cerească.
Există, desigur şi reversul întrebărilor, în poeme ca „Să
nu mă-ntrebi de ce”, dar care, ascund întrebări şi dileme mai
dureroase şi, de bună seamă, inutile.
Tristeţea,
angoasa, nostalgia, suspinul, singurătatea şi chiar plânsul,
răzbat în aproape toată lirica autorului. „Avertisment”; „Perla
vieţii” – sunt poeme antirăzboinice care militează pentru sănătatea
şi liniştea planetei.
„Fetiţa
de sub felinar” – o poveste tristă, versificată, despre soarta unui
copil sărman şi a prietenului ei, căţeluşul
Lăbuş, răpuşi de frig într-o noapte geroasă de
iarnă, are darul să emoţioneze cititorul până la lacrimi.
De asemenea, „Scrisoare de departe” –
care evocă starea şi condiţia de imigrant care se confruntă
clipă de clipă cu dorul de casă şi de toţi cei dragi,
rămaşi în colţişorul de rai în care s-a născut.
„Verigheta”; „Clepsidra”; „Zbucium”; „Nunta”; „Lacrimi” – sunt tot atâtea crâmpeie dureroase din existenţa
autorului, care şi-a pierdut fiinţa iubită.
A treia
secvenţă a volumului, destul de consistent, cuprinzând aproape 450 de
pagini, este alcătuită
din două piese de teatru şi o
scenetă versificată.
„Un caz în familie” –
evocă destinul trist al unui tânăr orb talentat violonist care, în
cele din urmă îşi găseşte fericirea în persoana unei
studente la Conservator, care-i împărtăşeşte sentimentele.
Intriga se ţese în jurul
acestor două personaje, dar acţiunea se desfăşoară în
4 acte, 7 tablouri, evocând starea unei familii mijlocii din a doua
jumătate a veacului trecut, gen „Gaiţele” lui Al. Kiriţescu,
având multe personaje, fiecare cu interesele sale.
Cea de-a doua piesă, „Stradivarius”, „în
două acte şi 4 sau 5
tablouri”, cu două finaluri, la alegerea regizorului, este o comedie
spumoasă. Întreaga acţiune se
petrece într-un bufet de gară al unui oraş de provincie. Un artist
amator, înfrigurat şi flămând, este gata să-şi vândă
pe câţiva lei, pentru ceva de mâncare şi o sticlă de bere,
vioara Stradivarius, moştenită de la bunicul său, celebru artist
care a colindat lumea împreună cu – nu mai puţin celebrul Georges
Boulanger. Aflăm şi povestea artistului Georges Boulanger, celebrul
interpret de muzică de cafe-concert al secolului al XIX-lea, român de
origine, care a colindat lumea cu vioara sa, câştigându-şi faima cu
celebrele sale melodii, în cafenelele Parisului. Două personaje suspecte, puse pe câştig,
caută să profite de situaţie şi să cumpere vioara pe
care Piţurcă o lăsase amanet la barman, pe nimic, pentru a o
valorifica pe o sumă imensă. În cele din urmă, aceştia doi
sunt demascaţi. Autorul lasă cititorului plăcerea de a construi
un final pe măsura aşteptărilor fiecăruia. Tehnica
autorului în aceste două piese este remarcabilă. El construieşte
intrigi şi dialoguri cât se poate de naturale, cu marea artă a
conversaţiei şi creionează
caractere originale, care câştigă sufragiile auditoriului sau
ale spectatorului, ori, dimpotrivă, stârnesc antipatie pe tot parcursul
piesei.
În
toată creaţia sa, pe o plajă de aproape 6 decenii, Stanislav
Lacomchin s-a dovedit egal cu sine însuşi, un constructor destoinic la
edificiul Cuvântului şi un scrupulos meşteşugar al intrigilor,
care, fie în proză, fie în vers ori dramaturgie, îmblânzeşte şi
conduce cuvintele ca pe nişte fiinţe, în pajiştea plină de
flori înrourate a Limbii Române.
CEZARINA ADAMESCU,
3 IULIE 2009
***
Propuneri si contacte : editura.online@gmail.com
Situl aparţine ARP -
ASOCIAŢIA ROMÂNĂ PENTRU PATRIMONIU